Schimbări ce se prefigurează

Andrei Marga

Pandemia coronavirusului 19 pare să fie abia la început. Autoritățile americane au luat deja în calcul optsprezece luni de afectare a activităților, Organizația Mondială a Sănătății a vorbit de optsprezece luni până la găsirea vaccinului, iar președinta Comisei Europene plasa în cursul toamnei primul succes în această direcție.

În orice caz, este evident că pandemia nu va trece repede, cum mulți au sperat făcând analogia cu o gripă ordinară. Tratamentul cu antivirale se face, dar rezultate pe scară mare se lasă așteptate. Lupta nu se va termina curând, dar începe să conteze ceea ce este de făcut de pe acum pentru ce va fi după.

Se pot discuta multe aspecte. Este important, desigur, să se stabilească cum s-a ajuns la pandemia din 2020.  Numai că ar trebui lăsată istoricilor maladiilor și ai medicinei, care sunt bine specializați în câteva universități din SUA, China și alte vreo trei țări, să dea răspunsul precis.

Ceea ce contează acum în prima linie este, însă, răspândirea deocamdată greu de oprit a virusului. Mai exact, transmiterea – legată în principal de aglomerări.

În discuție este, de asemenea, testarea oamenilor. În multe țări sunt identificate relativ puține cazuri de infestare, căci testarea este rară. În plus, unele testări au fost infimate de testări ulterioare.

În discuție urcă în importanță chestiunea tratamentului antivirus. În SUA, Germania, Israel, China, Japonia s-a intrat în faza probării de medicamente. Foarte probabil, abordarea holistă se va confirma din nou, în înțelesul că și acest virus este asociat cu alți viruși și  antiviruși și va trebui combătut ca atare.

Nu este exclusă stabilizarea coronavirusului 19 ca o gripă cu recrudescențe periodice. Controlabilă, totuși, prin medicamentație.

Câteva constatări sunt de neocolit. Nu se poate scoate din discuție eventualitatea unor viruși necunoscuți, fără leac pregătit, indiferent care este originea lor – zone geoclimatice, sărăcia încărcată de mizerie sau laboratoare. Masificarea vieții și activităților, rezultată din imperativele industrialismului modern, se cere redusă drastic. Interacțiunile sociale și „distanța fizică” (exprimată de mulți, în mod greșit, drept „distanță socială”, care înseamnă altceva!) trebuie reevaluate. Este nevoie de „distanță fizică între persoane, dar și de preocupare pentru celălalt, ca oameni”, cum spunea cineva.

Nu este prima oară când aceste constatări se  impun cu toată forța. Doar că acum s-a ajuns la ele din cauza relativ nouă a răspândirii unui virus agresiv, prea puțin anticipat.

Este la fel de important, însă, să se stabilească ce-i de făcut de acum înainte. Practic și nu prea târziu!

Pierderile în economie vor fi mari, căci sunt lungi suspendările și întreruperile de activitate. Nu va fi doar recesiune, ci și apropierea de criză, poate intrarea în așa ceva, a unor economii. Țările care au exportul de petrol sau turismul ca resursă financiară de bază, economiile axate pe export, economiile slab productive vor traversa ani dificili. Vom asista la prăbușirea de firme, de orice dimensiune. Dacă Marriot abia rezistă, dacă Lufthansa și United au dificultăți, ne dăm seama cum o duc altele, chiar dacă Walmart anunță angajări masive. Vin zile grele mai ales pentru micile firme, care nu și-au putut crea din timp o nișă. Ajutoare de circumstanță sau chiar subvenții le pot ajuta, dar pe timp scurt. Pomparea de lichidități pe piață poate revigora circuitele finanțării, dar organismul economic este afectat. Iar dacă acesta se oprește pentru luni de zile, ne imaginăm ce urmează.

O nouă concepție economică asupra înfruntării unei distrugeri de resurse este necesară și la ea ar trebui deja lucrat cu specialiști reali. Nu lipsesc experiențe ale refacerii după distrugeri, dar contextul este nou, datorită schimbării lumii din jurul anului 2010.

Nu se poate realiza astăzi ceva durabil fără incluziune politică democratică în interiorul țării și fără cooperarea internațională în exterior. Reluarea relației primitive ,,amic-inamic”, cum se mai face în România actuală,  este cea mai păguboasă politică. Retensionarea relațiilor dintre state nu duce departe și împiedică rezolvările.

Statele Unite au dat semnalul pentru corectura globalizării (vezi A. Marga, După globalizare, Meteor, București, 2019). Cum s-a văzut cât se poate de clar, chiar în aceste săptămâni, pe experiența din Europa anului 2020, statele mature se interesează fiecare de sine, își restabilesc frontierele și se apără pe cont propriu.

Câteva considerente vor prevala pe fondul corecturii. De pildă, investițiile nu vor mai urma doar criteriul valorificării rapide și înalte a capitalului, ci se vor face după calcule mai complicate, incluzând considerente de securitate naturală. Până de curând, impresia era că o firmă sau o economie poate fi pusă pe butuci de o grevă generală, de un război nimicitor, de decizii greșite. Acum, este clar că și forțe ale naturii pot paraliza rapid o economie.

Externalizarea ca strategie a creșterii productivității, la care globalizarea a recurs copios, era oricum încărcată de neajunsuri, dar acum sunt rațiuni în plus să fie evitată. Dezvoltarea locală – în localități, regiuni, țări – revine în poziția cheie în viața oamenilor, iar măsura în care nevoile de bază ale comunităților de diferite dimensiuni se pot satisface din resurse proprii devine esențială. Nu se revine la autarhie, dar cosmopolitismul simplificat și mercantil al ultimelor decenii va fi din nou respins.

Din nou statul național este chemat într-un rol lămurit și întărit. Este cât se poate de clar astăzi că statul național nu poate rezolva crize economice sau crize ecologice largi. Este însă adevărat ceea ce spunea Pierre Mannent (La raison des nations, Gallimard, Paris, 2006), anume, că nu poate fi democrație fără stat național. Jürgen Habermas spusese ceva mai înainte că nici asistență socială nu poate fi (Die postnationale Konstellation. Politische Essays, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998). Mi se pare că nici dezvoltarea unei țări (A. Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019) nu se poate atinge fără stat național funcțional. Acum este clar că nu poate fi nici apărare în fața amenințărilor naturii fără administrație națională competentă.

În Europa, sistemul Schengen nu are alternativă rațională nici sub aspect economic și nici sub aspect civilizațional. A fost limpede, însă, de multă vreme, că și acest sistem are nevoie de mecanisme de repliere contra terorismului. Acum are nevoie și de mecanisme de repliere contra epidemiilor. Și acest sistem va intra în reconsiderări.

O epidemie agresivă, precum cea a coronavirusului 19, pune sub semnul întrebării mari acțiuni colective – reuniuni, spectacole, auditorii ample, participări la întreceri sportive. Viitorul desfășurării lor abia a devenit temă de reflecție.

Epidemia din zilele noastre pune sub semnul întrebării și mobilitățile de care enorm de mulți oameni s-au putut bucura odată cu deschiderea lumii, dezvoltarea cooperărilor și expansiunea turismului. Și ele abia urmează să fie regândite.

O epocă pare, însă, să se încheie – aceea în care oamenii participau la asemenea acțiuni fără teamă și făceau mobilități destul de lejer, în funcție doar de posibilitățile proprii. Mari adunări de oameni și mobilitățile vor fi de acum mai precaute.

 „Des-densificarea” locurilor de viață  și activitate devine apoape obligatorie. Nu poți atinge însă „des-densificarea” fără a regândi concentrările de oameni în pachete de blocuri – care proliferează și  la noi, din nefericire în condițiile unei cronice lipse de sistematizare. Pe bună dreptate, zonele de sărăcie endemică de pe diferite continente sunt bănuite că sunt focare de infecții. Dar, firește, păstrând proporțiile, nu se poate spune că ceea ce se află la periferia unora dintre marile orașe din România actuală este fără pericole.

Nu poți atinge „des-densificarea” fără o vastă reorganizare a activităților. „Munca acasă” vine scoasă din discreditul în care a împins-o era industrială. Internetul și televiziunea vor intermedia de acum pe scară incomparabil mai mare activități  productive din industrie, acțiuni din cultură, educație și alte domenii. Noua electronică va asigura tot mai multe dintre „interacțiunile sociale” ale economiei. O mișcare oarecum inversă celei de lichidare a muncii la domiciliu, începută la sfârșitul secolului al XIX-lea, va prinde viteză în mod benefic.

Reconstrucția educației, mai ales a celei universitare, sub aspectele organizațional și al infrastructurii, va trebui angajată. Cel puțin în Europa, ea se impunea deja, oricum, din multiple motive. Acum este din nou evident că totul trebuie regândit.

Inclusiv în situația optimă, în care  tratamentele adecvate, vaccinurile specifice și mijloacele preventive vor fi la dispoziție, un adevăr se impune, de asemenea. Anume, că soluțiile doar „tehnice” – de natura  asigurării asistenței medicale, oricât de dezvoltată – nu vor fi de ajuns. O schimbare a stilului de viață în modernitatea târzie va fi indispensabilă, dacă este ca oamenii – individual, comunități de viață, națiuni, umanitate – să-și păstreze libertățile cucerite și să le poată exercita rațional.

Odată cu pandemia coronaviruslui 19 se infirmă din nou superficialitatea și ,,științele” aservite unor ideologii vehiculate de lideri, partide, contexte. Se observă prea bine că mulți se revendică din respectarea a ceea ce spun șefii, dar nu se previn crize distrugătoare. Mulți pretind că sunt ,,competenți”, dar dezorientarea este ca niciodată. Există mai mulți titrați decât oricând, dar și perplexitate până la cer. Trebuie făcută fără rețineri distincția netă între cunoaștere și înțelepciune, luate la propriu, și improvizațiile imposturii, de care nimeni de fapt nu răspunde.

Vor fi de deschis noi câmpuri de investigație științifică. În cursul istoriei moderne s-au infirmat multe siguranțe, începând cu aceea că am trăi în cea mai bună dintre lumile posibile. Cum am arătat detaliat în alt loc (A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016) nu se mai poate păși în realitate fără a păși în nesiguranță. Nesiguranța ce provine din nestăpânirea mecanismelor naturale ale reproducerii sociale și culturale a vieții umane este acum perceptibilă.

Diagnoza ,,societății nesigure” nu este temei de pesimism, căci ,,provocarea” veritabilă este aceea de a aborda mai exigent și mai profund lumea din jur și de a spune lucrurilor pe nume, curajos și integru. Între altele, o  reflecție asupra prescurtărilor din abordările actuale ale lumii a devenit din nou actuală.

Cunoașterea este putere, cum spuneau părinții cugetării moderne, dar nu este sigur că această putere se poate folosi fără riscuri. Este și acum, din capul locului, slabă capacitatea de a întrevedea riscurile și a anticipa pericolele. Iar științele, înainte de toate, științele sociale,  au de tras învățăminte din acest adevăr.

În multe domenii, servituțile față de contexte fac să se opereze astăzi cu concepții înguste, care permit adaptări la ceea ce este, dar prea puțin anticiparea a ce poate veni. Ele au ca efecte reduceri tematice care ruinează sensul originar al disciplinelor. Bunăoară, economia, ca știință, este redusă acum la management și contabilitate, sociologia reduce  societatea la un organism care reclamă simpla controlare a complexității, antropologia reduce specificul uman la muncă sau la comunicare, psihologia reduce persoana fie la cogniție, fie la porniri erotice, educația este restrânsă la formarea de competențe, teoria comunicării cercetează transmiterea mesajelor, fără a tematiza implicațiile lor, filosofia este redusă fie la istoria ei, fie la analize ale limbajului sau ale cunoașterii, fără a interoga ființarea umană, cercetarea științifică este echivalată cu producerea de articole pentru raportare statistică.

Iar listarea reducerilor tematice poate continua. Peste toate considerentele, însă, gravitatea vieții este de recuperat astăzi împotriva superficialităților amăgitoare care au covârșit-o. O viziune plină de promisiuni a lumii moderne este din nou de chestionat. Teorema după care stăpânirea în devălmășie a naturii poate antrena aservirea oamenilor sau chiar distrugerea vieții lor se dovedește adevărată.

Realitatea vieții umane nu este doar economie, nici doar interacțiune socială, nici doar viață spirituală, ci fiecare dintre acestea, dar și  natură și riscuri naturale. Omul nu este numai echipare anatomo-fiziologică sau voință sau cogniție sau libido sau conștiință, ci toate acestea împreună, reunite în persoana care se respectă și respectă pe alții. Realitatea întreagă și omul întreg se cuvin păstrate în orizontul interogațiilor.

Este din nou limpede că nici un oportunism, mascat sau fățiș, oricare îi sunt scuzele, nu face față vieții. Dacă este ca aceasta să fie ,,izbutită”, cum o proiectau vechii greci, pe care cultura căreia îi aparținem pretinde că îi continuă.

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a>

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *