Galele MEDICINA, ARTĂ, CULTURĂ – 210

UN VEAC DE TEATRU ROMÂNESC LA CLUJ

În anul aniversărilor instituționale clujene, cea de a 210-a Gală Medicină, Artă, Cultură a încununat magistral prima parte a stagiunii de toamnă-iarnă a evenimentului cu cel dedicat Centenarului Naționalului clujean. ,,Poetul și prozatorul Horia Bădescu a condus Teatrul Național din Cluj într-o perioadă extrem de grea, motiv pentru care considerăm că locul lui este în pantheonul virtual al marilor valori românești (și internaționale – n.n.)”, a marcat, în introducere, moderatorul Galelor, Prof.dr. Nicolae HÂNCU. Pe un ecran trec și se petrec imagini ale unor oameni ai scenei pe care nu-i putem uita: Zaharia Bârsan, Radu Stanca, Ștefan Braborescu, Dorina Stanca, regizorul Vlad Mugur, George Motoi, Anton Tauf, Silvia Ghelan, Melania Ursu, Estera Biro…

PATIMA FĂRĂ SFÂRȘIT și-a intitulat magistralul discurs maestrul cuvintelor așternute cu har – Horia BĂDESCU, discurs din care reproducem câteva fragmente edificatoare. ,,Într-o admirabilă piesă a lui Horia Lovinescu: <Patima fără sfârşit>, dedicată secolelor de luptă şi speranţă ale românilor ardeleni, există un memorabil schimb de replici între două personaje: Andrei, nepotul baronului Mailat, şi Hoinarul. Andrei întreabă: <Tu chiar crezi că Ardealul va fi vreodată al românilor?>, iar Hoinarul, cel ce poartă <numele vântului care mă bate şi al stelei care mă călăuzeşte>, răspunde: <Dar este!>. Din punct de vedere dramatic, este punerea în discuţie a unei realităţi privite din perspectiva  termenilor juridici de jure şi de facto. Marea Unire avea să suprapună şi să impună cei doi termeni legalizând politic o situaţie existentă de fapt de la începuturile istorice ale Transilvaniei.(…)

Clujul, prin  realitatea structurii sale demografice, rod al secularei segregaţii etnice, precum cele mai multe oraşe transilvane, dar poate mai mult decât oricare dintre acestea, nu s-a aflat în prim planul marilor decizii naţionale. Căci istoria Clujului ilustreză pe deplin drumul tragic şi triumfal al românilor ardeleni spre ora astrală a destinului lor. Şi totuşi, Clujul se regăseşte pe această traiectorie încă din nenorocitul episod al Răscoalei de la Bobâlna, care îi va exclude pe români dintre stările naţiunilor transilvane, când, spre cinstea lui, se alătură răsculaţilor. Aici se semnează pacea de la Mănăştur. Clujul va avea exclusivitatea primului primar român al vreunui oraş ardelean, în vremea domniei lui Mihai Viteazul, dar va fi şi martorul josnicului martiriu al marelui general al acestuia, Baba Novac. La Cluj îşi va face studiile Avram Iancu, la Cluj va avea loc ruşinosul proces al Memorandiştilor, autorii acelui act care deschidea ofensiva politică a românilor către recunoaşterea dreptului lor istoric şi către momentul Alba Iulia. La Cluj va înfiinţa Amos Frâncu Senatul Naţional din Cluj şi gărzile moţeşti.

Dar <răzbunarea> Clujului pentru această somnie impusă de realităţile istorice, pentru situarea sa, în fond, la periferia marilor decizii ale naţiunii române din Transilvania, avea să fie acel <miracol> al emergenţei sale în plan spiritual şi cultural, a cărui anatomie avea să o facă inteligent şi riguros într-una dintre cărţile sale Petru Poantă,  acea explozie viguroasă, dinamică, irepresibilă a potenţelor creatoare ale spiritualităţii româneşti în sfera culturii înalte, de la care fusese exclusă cu obstinaţie secole de-a rândul, întreaga evoluţie a urbei după Marea Unire, în plan material şi spiritual, ştiinţific, universitar, artistic, reprezentând, deopotrivă triumful administrării româneşti a întregii provincii. Anii ce au urmat  momentului istoric de la Alba Iulia au fost anii <facerii>, ai creării şi statuării imediate, dar nu oricum, a marilor instituţii culturale: Universitatea, Teatrul Naţional, Opera Română şi Conservatorul. Căci, dacă reorganizarea administrativă a provinciilor era o necesitate stringentă, edificarea instituţiilor amintite era o urgenţă a urgenţelor.(…)  Din perspectiva acestei datorii şi a entuziasmului iscat de posibilitatea instituţionalizării ei, avea să decurgă şi fondarea Teatrului Naţional. Timp de aproape două veacuri, viaţa teatrală românească din Transilvania fusese marginalizată, exclusă, interzisă. (…) Însă ideea creării unui teatru naţional român avansată în parlamentul de la Budapesta, la 1870 de Ion Hodoş şi la 1913 de către Ştefan Cicio Pop, este refuzată ferm. Mai mult, iniţiativa lui Iosif Vulcan de a crea la 1871 Societatea pentru Fond de Teatru Român, care prevdea <înfiinţarea unui teatru naţional român dincoace de Carpaţi>, este soluţionată cu cinismul, cu dispreţul nemeşesc cu care au fost tratate totodeauna întâmpinările valahilor. Guvernul maghiar aprobă dreptul Societăţii de a aduna bani pentru teatrul românesc dar nu şi a-l înfiinţa! Era desigur o decizie în spiritul acelui tolerant transilvanism multicultural despre care vorbesc astăzi unele <minţi luminate>. Însă ceasul înfiinţării acestuia avea să bată în anul de graţie 1919.

Ca un prolog, în primăvara lui 1919, la iniţiativa Consiliului Dirigent, avea loc un Turneu al Teatrului Naţional din Bucureşti în Transilvania. Pe 14 mai, bucureştenii jucau la Cluj <în clădirea intrată în proprietatea statului român în chiar dimineaţa acelei zile>. Pe 14 mai, actriţa Olimpia Bârsan rostea pe scena clujeană primele cuvinte spuse aici vreodată în limba română, legendara  replică  de început din Poemul Unirii al lui Zaharia Bârsan. <S-a potolit furtuna!> (…) 

Să ne întoarcem însă la acel început de decembrie 1919. Inaugurarea  a avut loc pe 1 ale lunii cu două piese de Zaharia Bârsan, Poemul Unirii, cel care avusese atâta succes în mai cu ocazia turneului Naţionalului bucureştean şi Se face ziuă, amîndouă marcând şi împlinirea unui an de la Declaraţia de la Alba Iulia.  Pe 2 decembrie debuta însă prima stagiune a teatrului cu drama Ovidiu a celui care este de drept părintele dramaturgiei româneşti, Vasile Alecsandri, dramă a dorului de patrie şi a exilului, cum exilată de ai săi fusese atâtea veacuri românitatea transilvană. La 1 decembrie 1989, când se  sărbătoreau şapte decenii de teatru românesc la Cluj prin Săptămâna Teatrelor Naţionale, aceasta se  deschidea cu o montare de excepţie tot a unei piese, Iaşii în carnaval, aparţinând aceluia care onorase cu numele lui naşterea instituţiei clujene. (…)

Acelui ataşament faţă de starea şi pulsul naţiunii, crezului identitar pârvanian, manifestat cu evidenţă sau subiacent, i-a rămas mai mereu credincios teatrul clujean, în istoria sa  centenară. Prin repertoriu, prin excelenţa artistică datorată actorilor, regizorilor ori scenografilor care au închegat reprezentaţii deseori memorabile, prin inteligenţa şi profesionalismul marii majorităţi a directorilor care l-au condus, prin racordarea la pulsul societăţii, la vremurile deseori frământate, problematice, pe care le-a traversat. (…) Din perspectiva acestei excelenţe, imanentă unei scene naţionale, la masa umbrelor se pot aşeza nume ilustre:  Actorii: Zaharia şi Olimpia Bârsan, Stănescu-Papa, Neamţu-Ottonel, Al. Ghibernicon şi Gogu Mihăescu, Dem Mihăilescu Brăila, Ion şi Magda Tâlvan, Titus Lapteş, Maria Cupcea, Viorica Dimitriu, Ştefan Braborescu, Nicolae Sireteanu, Radu şi Dorina Stanca, Alexandru Marius, Olimpia Arghir, Silvia Ghelan, Ligia Moga, Silvia Popovici, Geo Nuţescu, George Motoi, Lucia Mureşan, Valentin Jurăscu, Gogu Gherasim, Gheorghe Radu, Marin D. Aurelian, Anton Tauf, Melania Ursu, Aurel Giurumia, Ion Marian, Bucur Stan, Valentino Dain, Octavian Teuca, Gelu Bogdan Ivaşcu, Octavian Lăluţ. Regizorii: Zaharia Bârsan, Vlad Mugur, Victor Tudor Popa. Scenografii: Theodor Ciupe, Mircea Matcaboji.  Neuitatul regizor de platou Estera Biro. Iar, spre bucuria noastră, la festinul vieţii se află încă actori, regizori şi scenografi, care au adus strălucire acestei scene, pe care au servit-o în întrega lor carieră sau doar pasager: Dorel Vişan, Marius Bodochi, Miriam Cuibus, Maria Munteanu, Petre Băcioiu,  Lucia Wanda-Toma, Ileana Negru, Maria Seleş, Marcel Iureş, Ştefan Sileanu, Catrinel Dumitrescu, Carmen Galin, Liliana Welter, Cornel Răileanu, Mihai Măniuţiu, Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, Andi Şchiopu. Ori directori economici de talia lui Vasile Pintea. (…) Nu mai puţin ilustră e galeria celor 30 de directori care şi-au asumat conducerea teatrului în aceasă sută de ani de existenţă, pe perioade mai lungi sau mai scurte, de la cele câteva luni ale lui Victor Eftimiu, Ion Marin Sadoveanu şi Ion Vlad, la septenatele lui Petre Bucşa şi Constantin Cubleşan şi la recordul fondatorului, Zaharia Bârsan: 12 ani în trei reprize. Se regăsesc aici, alături de cei pomeniţi, şi alţi scriitori, Mihail Sorbul, Victor Papilian (deopotrivă dramaturg şi medic renumit), Horia Bădescu, Ion Vartic, actori de prima mână: Neamţu Ottonel, Silvia Ghelan, Valentino Dain, Maia Ţipan Kaufmann, Anton Tauf, Dorel Vişan, regizori de notorietate: Vlad Mugur, Victor Tudor Popa, Victor Ioan Frunză, Mihai Măniuţiu. Personalităţi care au gestionat destinul artistic şi adminstrativ al insituţiei, propunând, alături de comitete de lectură alcătuite din personalităţi ale vieţii culturale şi sociale, atâta timp cât acestea au existat, direcţii repertoriale care să păstreze, chiar şi în anii dificili ai perioadei comuniste, reperele fondatoare, să constituie colective artistice, demne de o scenă naţională, pe care să le sprijine să creeze excelenţă artistică şi să le apere la nevoie. (…)

Istoria de o sută de ani a Naţionalului clujean e bogată şi complexă. Şi încă nu s-a scris pe deplin. În 1944, la 25 de ani de la fondarea teatrului, aflat la acea oră în refugiu la Timişoara, Aurel Buteanu, directorul de atunci, alcătuia şi edita o primă lucrare monografică. În 1994, la 75 de ani, sub direcţiunea lui Dorel Vişan, un colectiv admirabil constituit din Justin Ceuca (o viaţă întreagă secretar literar de prima mână al teatrului), Constantin Cubleşan, Roxana Manilici, Doina Modola, Victor Nicolae, Mircea Popa, Rodica G.Radu, Diana Tihu-Suciu, Viorel Toşa, realiza o monografie a istoriei celor trei sferturi de veac de existenţă a instituţiei, exemplară sub toate aspectele. La centenar, din păcate, o pată albă se întinde peste acest ultim sfert de veac. Nu lipsit de realizări şi de evenimente. Păcat! Păcat că dăm prea puţin pentru multul pe care ni l-au lăsat moştenire înaintaşii, că ne place tot mai mult ciocoiala şi nu boeria! (…) Ne aflăm în pragul împlinirii a trei decenii de la Revoluţia din 1989. Unde s-a aflat Naţionalul clujean în acea perioadă fierbinte? Acolo, luând pulsul naţiunii şi înteţind cu flacăra artei sale incendiul care fierbea în sufletul şi mentalul acesteia cu cel mai incisiv <cabaret> politic pus vreodată în România comunistă, inegalabila montare scenică a piesei lui Alecsandri <Iaşii în carnaval>, semnată de regizorul Victor Ioan Frunză, cu care s-a deschis prima ediţie a Săptămânii Teatrelor Naţionale la 1 decembrie al aceluiaş an. Doina Modola, unul dintre cei mai profunzi şi obiectivi critici de teatru, avea să afirme într-o emisiune de radio că, metaforic, putem considera că Revoluţia a început cu acel spectacol. (…) – a mai spus, între altele, scriitorul Horia BĂDESCU.

Asistența a urmărit apoi un reușit montaj cu secvențe din spectacolul antologic ,,Iașii în carnaval” al Naționalului clujean (premiera la 1 decembrie 1989, Premiul UNITER pentru scenografie, Adriana Grand, și regie, Victor Ioan Frunză, în anul 1989!), în care actori precum Bucur Stan, Ion Marian, Marius Bodochi, Miriam Cuibus, Melania Ursu, Petre Băcioiu, Lucia-Wanda Toma ș.a. și-au jucat partiturile dând viață unor personaje-măști, travestiuri, într-o ambianță scenică fabuloasă, ,,în vizualitatea seducătoare, în opulența barocă a spectacolului – în bâlciul carnavalesc” – sublinia criticul Doina Modola în Monografia Teatrului (1919-1994). Ca un corolar la cele rostite și văzute în seara Galei Medicină, Artă, Cultură – 210, organizatorul și amfitrionul evenimentului, Prof.dr. Nicolae HÂNCU, a readus în memorie, spre neuitare, înălțătoarele idei conținute în discursul inaugural al lui Pârvan, la deschiderea Universității Daciei Superioare – ,,Datoria vieții noastre” –, reluate în discursul aniversar rostit de la aceeași tribună, în 2019, de Acad. Ioan Aurel Pop, Rectorul UBB, ,,Datoria vieții noastre atunci și acum”, cu sublinierea dorinței ca aceste idei să fie duse mai departe de generațiile luminate care vor veni.

Michaela BOCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *