Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 207

VIAȚĂ, EDUCAȚIE, CUNOAȘTERE  – PICTURĂ ȘI VIAȚĂ

Deschiderea stagiunii de toamnă-iarnă (2019-2020) a Galelor MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – eveniment de  rezonanță în viața culturală a Clujului și a țării, organizat de Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Iuliu Hațieganu, Consiliul Județean Cluj, Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române și Muzeul de Artă Cluj-Napoca – a reprezentat acel moment unic, așteptat de intelectualitatea clujeană, fără de care anotimpurile, în trecerea lor, n-au cum să fie mai frumoase. Căci, fiecare toamnă clujeană aduce cu sine o nouă, mereu proaspătă și încărcată de surprize stagiune a Galelor, cu noianul ei de personalități, teme și probe de înțelepciune.

Deschisă de moderatorul Galelor, Prof.dr. Nicolae HÂNCU, recenta reuniune culturală a avut două ,,acte”: mai întâi, discursul fulminant, de mare bogăție informațională, al managerului Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Prof.dr. Lucian NASTASĂ-KOVACS, despre EDUCAŢIA LA EVREII DIN ROMÂNIA. ÎNTRE CONSERVAREA IDENTITĂȚII ȘI TENTAȚIA IEŞIRII DIN GHETOU.

Din amplul expozeu despre toleranță, înțelegere, pace, educație, obligația învățăturii și bucuria cunoașterii, despre decupaje dintr-o istorie milenară, dar și din cea recentă – valori și categorii estetice susținute de o iconografie bogată – reproducem fragmente semnificative. Desigur, multe din temele atinse sunt susceptibile de alte și alte dezvoltări, care se vor regăsi, există această dorință, în alte prezențe ale Prof. dr. Nastasă-Kovacs la microfonul Galelor.

,,Mereu şi pretutindeni educaţia a constituit una din strategiile fundamentale de gestionare a identităţii grupurilor alogene ataşate alterităţii. În cazul evreilor, preocuparea pentru învățătură este tot atât de veche ca și prezența lor în istorie. De altfel, Tora – cele cinci cărți ale lui Moise – este plină de îndemnuri pentru a ne însuși cu sârguință morala religiei și istoria poporului evreu, și nu întâmplător cel care ne-a transmis Legea și pe care tot el a explicat-o israeliților este mereu invocat sub numele Moise Învățătorul ori Moise Rabbi. Fără a ne opri asupra altor considerații, trebuie să accentuăm aici că nu întâmplător evreii mereu au fost cunoscuți ca <Popor al Cărții>, acest lucru și pentru că educația a constituit fundamentul supraviețuirii lor într-un climat arareori lipsit de ostilitate.

Așadar, educația și trăirea evreiască au fost elementele fundamentale ale tradiției iudaice din cele mai vechi timpuri. Imperativul <învață-l pe copilul tău> apare prima oară în Deuteronom, ca parte a ceea ce va deveni mai târziu Shema, miezul rugăciunilor evreiești. Iar Talmudul Babilonian vorbește explicit despre obligația tatălui de a-i învăța pe copii Tora și o meserie: <Acela care întipărește Tora în mintea copiilor săi va culege cu bucurie roadele pe lumea aceasta>. Mai mult chiar, cunoașterea și răspândirea învățăturilor au devenit imperative sine-qua-non ale existenței evreiești, de vreme ce lumea nu dăinuiește decât prin mijlocirea celor educați, existând chiar și un soi de precept care ne interzice întreruperea studiului, nici măcar pentru a reconstrui un templu.

Așa se face că literatura rabinică este plină de referințe la școli și școlarizare, predarea și învățarea fiind prezentă la toate vârstele și la orice nivel. De altfel – după Avot (5, 24) -, la cinci ani se începe studiul Bibliei, la zece ani se aprofundează Mișna, iar la cinsprezece ani începe studiul Talmudului. Deși mai sunt și alte recomandări în ceea ce privește vârsta de început a instruirii, totul este subsumant principiului că <doar cunoașterea dobândită la tinerețe poate genera competențe pentru întreaga viață>. Conform midrash (comentariu) la Geneză, primul lucru pe care l-a făcut casa lui Iacob, când a plecat în Canaan, a fost să întemeieze o școală (Genesis Rabbah, 95).

Este și explicația pentru care viața evreiască este trăită în acord cu textele sacre și interpretarea acestora, iar existența se caracterizează tot prin educație. Deoarece, spre deosebire de alte religii, practicarea cultului mozaic impune reguli de viață extrem de stricte, prin intermediul prescripțiilor și comendamentelor ce vizează diverse activități umane, de la alimentație, sexualitate, relații familiale, igienă corporală etc., până la comportamentul economic, raporturile cu semenii și autoritățile, cu societatea gazdă etc. Iar aceste reglementări au din capul locului o finalitate extrem de importantă, impunând un cumul de cunoștințe ce dau măsura unei culturi religioase savante (pentru că întâlnim obsesiv cuvântul <a învăța>) ce duce la formarea unor oameni <intelectualizați> și previzibili în ceea ce privește conduita, pentru că se bazează pe aceleași principii morale, așa cum nu aflăm la membrii altor confesiuni.

În paranteză fie spus, acesta ar fi motivul pentru care – de pildă – nu avem în cazul comunităților iudaice exemple de reprimări prin violență a indivizilor care au pus la îndoială anumite teorii asupra existenței, a lumii, asupra universului, în problemele sociale etc., așa cum aflăm la creștini, de pildă, fiind suficient a invoca de-a lungul vremii doar Inchiziția ori destinul lui Giordano Bruno și Galileo Galilei. Așa se face că evreii s-au remarcat mereu printr-o cultură tradițională lipsită de violență, întrucât dezbaterea de idei a fost mereu privilegiată, ca semn al mobilității în gândire și sursă a progresului cunoașterii.

   Această cultură a violenței – așa cum o aflăm în mediile creștine – lipsește și atunci când este vorba de educația tinerilor, iar excepțiile tocmai confirmă regula. Pentru că în instruirea copiilor evrei arareori se recurge la pedepse fizice, ci predominant la cele simbolice (presiuni morale, invocarea demnității, a decenței, a sentimentelor, practicarea umilirii, a ironiei etc.). Pedepsele corporale sunt practic necunoscute la evrei, deși Adolphe Stern (1848-1931) – lider al comunității evreiești din România – ne relatează despre bunicul său care-și <petrecea viața între lucru și rugăciune>, dar care totodată, <seara după cină, când se lăsau obloanele, îl învăța Biblia> pe unul din fiii săi (așadar unchi al memorialistului), într-o manieră deloc obișnuită familiilor evreiești: <Iute la mânie îi vâra în cap Sfânta Scriptură prin bătaie, încât răcnetele copilului ajungeau până la noi>.  

Pe de altă parte, dacă răsfoim volumele de memorialistică ori jurnale ale autorilor evrei, lesne se poate constata că apare mereu un univers al tinerilor goyim dominat de violență, în care cel mai adesea israeliții sunt victime, frecvent copiii evrei fiind bătuți la școală. În schimb, în ochii creștinilor, israeliții apar ca personaje ce se izolează de colegii creștini (aspect privit deseori ca unul negativ), dar tocmai pentru a evita confruntările. La fel cum se poate remarca faptul că evreilor le repugnă jocurile violente, nici în sport nu prea excelează, preferând lecturile sau alte preocupări precum excursiile etc., pentru că mereu se promovează un cult al sociabilității non-violente.

Cum de la sine se înțelege, nu ne vom referi la timpurile îndepărtate ale antichității sau ale evului mediu, iar cele câteva idei formulate mai sus nu au avut ca scop decât de a contextualiza locul educației în viața poporului evreu, dar și de a înțelege ceea ce s-a petrecut mai apoi, în vremurile moderne, sub raportul perpetuării în filonul vieții israelite a vocației pentru educație. Totodată, trebuie amintit faptul că deși în epoca spaniolo-arabă asistăm la o înflorire extraordinară a culturii iudaice pentru aproape trei veacuri – ebraiștii generând comori culturale deosebite în ceea ce privește limba și literatura, filosofie etc. -, constatăm mai apoi – odată cu persecuțiile arabe și creștine – o decădere, însoțită deopotrivă de izolarea față de <dușmanii> lor, sub forma traiului în ghetto ! Este o epocă de exacerbare a tradițiilor iudaice, cu o mare influență a rabinilor, care îndreaptă spiritul cunoașterii doar spre Talmud și Cabala, interzicând orice interes pentru științele profane și chiar folosirea limbilor străine. Se naște acum și un soi de reflecție asupra destinului trist al poporului evreu.

 Doar din a doua jumătate a veacului XVII asistăm la o renaștere treptată a comunităților evreiești din Europa, de altfel fiind o trezire în contextul evoluției generale a societății de pe întreg continentul, care se emancipa din chingile evului mediu. Treptat, evreii părăsesc izolarea în care trăiseră, pentru a repudia încorsetările iudaismului rabinic, mizeria materială și spirituală în care-i ținuse ghettoul. Se amplifică astfel o nouă mișcare, Haskala, promovată de Moses Mendelsohn în Germania, Ițak Levensohn în Rusia, dar și de faimosul scriitor și poet Rabbi Moșe Haim Lutzatto în Italia. Sub impulsurile lor se naște un curent deschis spre științele laice, dar și spre educația de tip european, practici ale modernității etc. În acest context, chiar limba ebraică este revigorată (după ce cunoscuse o perioadă de decădere sub tutela rabinilor), iar literatura și știința capătă o dezvoltare deosebită, de acum întâlnind tot mai multe nume de evrei care și-au câștigat celebritatea în câmpul culturii. Totodată este combătut fanatismul și superstițiile, în vreme ce îndemnurile spre civilizație, reformarea religiei și a vieții sociale devin nelipsite.

Există însă în Haskala și un aspect – s-ar putea spune – negativ, în ceea ce privește mai vechea coeziune a comunităților iudaice, și anume faptul că cei întreprinzători din punct de vedere economic,  dar și intelectualii evrei s-au îndepărat tot mai mult de mediul lor pentru a se integra societăților în care trăiau. Reforma a presupus așadar și un revers al medaliei, pentru că această dorință de integrare în societățile gazdă este tot mai mult privită de non-evrei ca o tendință a israeliților de a domina, îndeosebi din punct de vedere economic. În acest context, apare antisemitismul, cu tot cortegiul de manifestări antievreiești și obstrucții în calea emancipării lor totale.

Așa se face că îndeosebi în urma pogromurilor din Rusia și a persecuțiilor din țările est-europene se naște curentul <Hibat Zion> (Dragostea de Sion), apoi mișcarea sionistă, ce promova stabilirea evreilor pe vechiul pământ natal al Israelului, mișcare dinamizată îndeosebi de intelectualii și scriitorii educați în spiritul învățăturii evreiești. De altfel, sintetizând, trebuie spus că mișcările religioase pentru modernizarea și universalizarea iudaismului, reformele din cadrul acestuia au fost conduse de acei gânditori ce posedau o adâncă educație evreiască și pentru care învățătura a fost valoarea supremă a existenței lor.

În acest context, emanciparea și iluminismul au deschis evreilor calea spre modernitate, asigurând accesul lor la învățământul secular într-o manieră aproape imposibilă până atunci. Așa se face că educația a rămas în centrul culturii evreiești, pentru ca îndeosebi sionismul să pună un accent deosebit pe instruire, ca semn al renașterii. Nu întâmplător, încă de la începuturi, s-a impus o relație intimă și puternică între sionism și educația modernă.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că odată stabiliți masiv în Europa centrală şi de răsărit începând cu epoca modernă, într-o regiune dominată de creştinismul latin şi de cel oriental, evreii au alcătuit aici numeroase comunități specifice lor – stetl -, cu cea mai mare concentrare în Galiţia. Această prezență masivă a fost plină de consecinţe, prin câteva particularităţi ce merită luare aminte, chiar şi sumar, pentru subiectul nostru. Israeliții au constituit în această zonă singura comunitate distinctă din punct de vedere etnic care a fost compact prezentă în fiecare din formaţiunile istorice cu pretenţie etatică (ataşate unui anume tip de suveranitate teritorială).

Dintr-o altă perspectivă însă, trebuie spus că evreii din Imperiul habsburgic au constituit singurul grup etno-cultural cât de cât semnificativ care n-a avut solicitări de tip naţionalist, într-un spaţiu în care mereu au existat forţe centrifuge, generate de celelalte <naţionalisme>, ale maghiarilor, polonezilor, românilor, slovacilor, croaţilor ş.a. Aşadar, evreii nu doar că nu au prezentat nici un risc pentru Imperiu (neavând revendicări naţionale şi teritoriale), dar i-au adus chiar imense beneficii, în special în sfera economică, ştiinţifică şi culturală. Aşa se face că spre finele secolului XIX se spunea în Imperiu că singurii austrieci adevăraţi sunt evreii, aceştia dând dovadă nu doar de mult patriotism naţional, cât şi regional.

       Însă specific evreilor din această regiune ar fi limbile lor de origine germanică (yiddish sau alte dialecte germanice), acest lucru contribuind decisiv în ceea ce priveşte accesul direct la cultura dominantă a centrului european, unde o sumă de alte naţionalităţi (maghiară, polonă, cehă, slovacă, română ş.a.) depuneau eforturi suplimentare.

În aceste împrejurări, ar trebui să-i vedem pe evrei şi în alte ipostaze. Rupţi de propriile lor rădăcini, israeliţii duceau aici, mai ales în spaţiul extra-carpatic, o viaţă aproape izolată de curentele şi convenţiile mediului înconjurător. De altfel, până la Unirea Principatelor, cea mai mare parte a evreilor a fost prea puţin deschisă spre societatea românească. Pur şi simplu nu-i interesau drepturile politice şi civice, pentru că încă nu se punea în discuţie aşa ceva la noi nici pentru marea masă a populaţiei autohtone. Era aici prezent un alt <spirit> al epocii, nu chiar cel pe care ni-l transmit unii istoriografi români ai veacului XIX, într-un exces de sincronism cu lumea <civilizată>.

Evreii au aflat aici în primul rând un loc bun pentru a-şi salva viaţa, un spaţiu oarecum tihnit pentru a-şi păstra convingerile religioase (extrem de importante pentru toţi, dar mai ales pentru hasidimi), loc unde competenţele nu doar le erau apreciate, ci şi căutate, pentru că puteau face afaceri sau să desfăşoare o profesie lucrativ-manufacturieră, se puteau dedica profesiilor liberale etc., cu alte cuvinte găsiseră o regiune relativ sigură şi oportunităţi de a-şi câştiga existenţa în contextul în care puteau să-şi pună în practică anumite abilităţi. Abia odată cu Unirea Principatelor din 1859 şi începutul reformelor care să modernizeze România, oferind o coloratură oarecum democratică vieţii politice, evreii îşi pun problema drepturilor politice şi civice, posibilitatea de a se identifica cu aspiraţiile naţiunii române.

          Stabiliţi masiv în Principatele Române încă din prima jumătate a secolului XIX – şi îndeosebi în Moldova, din motive asupra cărora nu insităm, dar care merită analizate -, evreii au format relativ repede o fracţiune activă şi întreprinzătoare, esenţialmente urbană, ceea ce a creat observatorilor neavizaţi falsa imagine că teritoriul dintre Prut şi Carpaţi este locuit preponderent de o populaţie israelită. Şi nu e de mirare, de vreme ce în oraşe precum Iaşi, Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ, Dorohoi ș.a. evreii se aflau la 1899 în proporţie de 50-55%, iar în Bârlad, Vaslui, Bacău, Focşani, Roman şi Huşi cuantumul se situa între 25-49%. De altfel, la nivelul Moldovei, la cumpăna veacurilor XIX-XX, 38,7% din populație era israelită. Însă nu trebuia să fii doar în trecere pentru a avea atari sentimente. Fernande Schulmann, în volumul său de Mémoires juives. L’enfance ailleurs, publică amintirile unui anume Samuel, născut la Iaşi în 1891, şi care vedea cam în această manieră lucrurile: <Familia mea locuia de multă vreme la Iaşi. Bunica avea o sută doisprezece ani, iar casa o moştenise de la părinţii ei. (…). Pretutindeni erau schule [sinagogi de limba yiddish]> pentru că – afirmă memorialistul prin raportare doar la mediul ce-l cunoştea – <erau mai mulţi evrei decât creştini>.

  Şi nu este singura afirmaţie de acest gen, pentru că majoritatea evreilor intervievaţi în volumul menționat sau care şi-au publicat independent memoriile se simţeau ca la ei acasă, nu de puţine ori fiind convinşi că trăiesc în aşezări cu preponderenţă evreiască, în care creştinii păreau a fi minoritari şi le căutau buna vecinătate. De altfel, și după primul război mondial, Târgu Cucului din Iași părea un veritabil „ștetl”, este drept, de mici dimensiuni, care presupunea existența unor sinagogi, baia rituală, un heder, un melamed (dascăl în vârstă ce pregătește copii pentru bar-mitzva), rabinul, hahamul, pețitorul, profesorul de idiș, trupele de teatru idiș etc. Iar această atmosferă o aflăm prea bine descrisă la Șalom Alechem, la Bruno Schultz, în pictura lui Shagall, în romanul lui Ion Călugăru, Copilăria unui netrebnic (1936), în romanele lui Virgil Duda despre Bârlad, în evocările lui Victor Rusu ș.a. Deși s-a scris prea puțin la noi despre teatrul de limbă idiș – cu o excepție notabilă, nu demult (Camelia Crăciun) -, acesta a jucat un rol extrem de important în viața tinerilor evrei, deoarece <mersul la teatru era un element de bază al vieții evreiești culturale la nivel de masă>.

În acest context, o sumă de particularităţi ale vieţii lor cotidiene pot oferi descrieri deloc agreabile şi care s-au perpetuat în imaginile negative ce însoţesc discursul autohtonilor: erau prezentați ca având o existenţă cât se poate de periferică, sărăcăcioasă, neglijentă în maniere şi vestimentaţie, înghesuiţi în spaţii urbane insalubre, în case suprapopulate, persecutaţi şi îngrijoraţi de eventualitatea unor legi arbitrare, intimidaţi de proprietari, dispreţuiţi de populaţia citadină autohtonă şi chiar de coreligionarii nou îmbogăţiţi, adeseori bruscaţi de poliţişti şi gardieni, jigniţi în discursurile demagogice ale politicienilor etc. Până și Moses Rosen – ce va ajunge șef rabin al României din 1948 – prezintă locul nașterii sale, Moinești, ca un loc în care coreligionarii săi <trăiau într-o sărăcie cumplită, literalmente la pământ>. Și deși <mulți flămânzeau>, peste toate greutățile domina solidaritatea comunitară și grija pentru păstrarea tradițiilor iudaice.

În realitate însă, la lăsarea serii, epuizaţi de munca zilnică, evreii nu erau de găsit în crâșmele de la tot pasul – asemenea altor concitadini -, ci, cu profesor sau nu, ei se consacrau cu mare plăcere studiului, îndeosebi al Torei și al Talmudului, nenumărate ipostaze surprinzându-i în faţa cărţilor deschise şi intonând austera muzică talmudică, cântecul religios (niggun) fiind atotprezent în viaţa evreilor hasizi din Moldova – şi nu numai -, cu melodii tandre pe versurile din Psalmi. De altfel, muzica îi însoțea pretutindeni, chiar și sub forma unui suspin, fie când studiază Talmudul, fie când fierarul bate metalul, fie când cizmarul sau croitorul lucrează, cu toţii aproape că mereu cântă.

Însă în aproape fiecare locuinţă evreiască, chiar şi în cea mai umilă şi mai săracă, exista un rudiment de bibliotecă, nu de puține ori volume impozante in-folio stând alături de altele mult mai modeste. Sub acest aspect, iată cum surprinde Moses Rosen atmosfera din târgul copilăriei sale, Fălticeni, nu mult după începutul veacului XX: <Mulţi meseriaşi simpli petreceau ore în şir, după munca istovitoare şi rău plătită a zilei, pentru a studia Tora şi Talmudul. În fiecare zi, dimineaţa devreme şi seara târziu, ei zăboveau la sinagogă şi continuau să înveţe, să înveţe pentru că «asta era, pur şi simplu, viaţa lor»; <voiau să asculte cuvântul Torei şi să recite psalmi în ebraică, cu toate că le pierduseră înţelesul>. În plus, deși aflați în nevoi, unii fiind chiar pauperi, manifestau mereu un soi de veselie, de bună dispoziţie, de optimism, de speranţă într-o viaţă mai bună. De aici şi îndemnurile repetate ale lui Şalom Alehem: <Râdeţi, doctorii spun că râsul este sănătos>.

Totodată, trebuie evidențiat faptul că nu a existat în România vreo comunitate iudaică fără a poseda un centru de învăţământ. De altfel, se poate vorbi de o extinsă reţea de şcoli israelite în care funcţionau – îndeosebi până la primul război mondial – cel puţin două categorii de profesori: cei proveniţi din spaţiul cultural evreo-german (în mare parte din Galiţia şi Bucovina) şi cei formaţi în mediul francez, mai reduşi ca pondere, în principal absolvenţi ai Şcolii Normale Orientale din Paris, întreţinută de Alianţa Israelită Universală, din care prima promoţie de evrei de la noi a revenit în România în 1902. Mai mult chiar, în şcolile evreieşti, pe lângă programa obligatorie stabilită de minister, tinerii israeliţi erau încărcaţi suplimentar cu ore de germană şi ebraică, ceea ce le ridica sensibil nivelul competenţelor lingvistice.

Însă trebuie subliniat faptul că școlile israelito-române de la noi nu s-au născut din entuziasmul statului, care nu s-a arătat dispus a investi în educaţia evreilor. Nici pe departe. Comunitatea evreiască, toţi acei israeliți îmbogăţiţi de la noi, dar şi de aiurea, au pus în acţiune o altă poruncă divină: filantropia, mecenatul. Așa se face că impresionanta reţea de şcoli israelite a fost creaţia <comunităţilor> şi rod al eforturilor lor financiare.

După cum am subliniat deja, studiul a constituit mereu una din principalele datorii ale tânărului evreu, poate chiar cea de căpătâi: pentru a fi un bun evreu trebuie să asculţi de învăţăturile Scripturilor (Tanah); pentru a le respecta trebuie să le cunoşti; pentru a le cunoaşte trebuie să le aprofundezi. Mai mult chiar, a studia este o poruncă divină: din cele 613 precepte care definesc obligaţiile fundamentale ale evreilor, cele privitoare la învăţare se află printre primele, aproape imediat după îndemnurile de a crede în existența celui Atotputernic, pe care să-L iubești, să I te rogi și să-I sfințești Numele, urmând apoi porunca <Să citești Șema dimineața și seara> (10), <Să studiezi Tora și să împărtășești și altora învățămintele ei> (11), dar și <Obligația de a transcrie o sefer Tora> (17). De altfel, Talmudul îndeamnă la prioritatea studiului, pentru că acesta din urmă conduce la fapte.

Cum de la sine se înţelege, deşi este vorba de o educaţie religioasă, implicaţiile sunt anevoie de cuantificat sub aspectul dezvoltării intelectului tânărului învăţăcel. Pe lângă faptul că mintea este deprinsă nu doar cu efortul, ci şi cu plăcerea învăţării, studierea Torei şi a Talmudului oferea deja o sumedenie de cunoştinţe extrem de utile în viaţă, dar şi înclinaţii serioase spre sistematizări, formulări doctrinare, reflecţie şi dezbatere. A studia Tora şi Talmudul nu înseamnă doar a memora şi a acumula cunoştinţe, ci presupune a trece totul prin filtrul propriei gândiri, a pune la îndoială, a analiza, dar şi a dezvolta, a transmite şi altora rodul reflecţiilor tale, pentru că şi acest din urmă aspect se încadrează tot într-un comandament divin, de a împărtăşi şi altora cunoştinţele tale. Iată de ce, nu întâmplător, concepte în idiş precum lerner (studios), lamdn (erudit), talmid khokhem (savant), gaon (geniu) ş.a. impuneau un imens respect, chiar veneraţie, în vreme ce persoanele inculte, grobiene, cu limbaj şi conduită mizerabile erau denumite prost, termen asociat cel mai frecvent non-evreilor.

Până şi evreii puternic implicaţi în diverse activităţi profesionale îşi consacrau un anumit timp studiului, dimineaţa şi seara, în anumite familii chiar întreaga zi de Şabat. Evident, nu toată lumea se supunea acestei reguli, însă cei ce o practicau se bucurau de un mare respect şi renume în cadrul comunităţii, pentru că instrucţia a conferit mereu prestigiu, stimă şi autoritate. Mai mult chiar, studiul şi învăţătura constituia pentru hasidimi principala cale pentru izbăvire, de a ajunge la Dumnezeu. Iar cei care nu aveau şansa de a răzbate la Cel Atotputernic prin studiu, o făceau prin fervoarea religioasă, prin rugăciune intensă, prin dans şi muzică. Nu întâmplător, evreii purtau filactere fie în dreptul inimii, fie pe cap.

Pe de altă parte, un dicton foarte răspîndit la evreii din Europa orientală suna astfel: <Torah este cea mai bună negustorie>, ceea ce explică faptul că cea mai importantă parte a bugetului familial era consacrată cheltuielilor cu educaţia. În funcţie de avantajele ce decurgeau din educaţie – statut social, prestigiu, căsătorie cu o dotă respectabilă şi chiar plăcerea de a studia –, este firească evoluţia mereu ascendentă a investiţiei şcolare la evrei, studiosul fiind mereu orgoliul familiei, promisiunea spre înalte onoruri şi reuşita socială. De aceea, fiecare etapă de succese educaţionale era marcată printr-o celebrare familială, acasă sau la sinagogă, în care tânărul evreu avea ocazia să-şi demonstreze capacităţile intelectuale. În plus, soţia unui evreu cultivat putea avea garanţia unei vieţi conjugale în conformitate cu prevederile Sfintelor Scripturi, iar copiii lor vor putea fi îndrumaţi de asemenea spre studiu. De altfel, întotdeauna un evreu educat avea şansa unui bun mariaj, cu o excelentă dotă, pentru că nu era o mai mare bucurie pentru un tată decât să-şi mărite fata cu un studios promiţător, pentru că astfel exista garanţia binecuvântării eterne.  

Cu alte cuvinte, cu cât un evreu este mai instruit, cu atât se bucură de o mai mare consideraţie. Până şi idealul frumuseţii masculine este asociat cu trăsăturile intelectualizante, de la chipul feţei până la înfăţişarea mâinilor, care trebuie să indice spiritualizarea, fineţea muncii intelectuale şi nu efortul fizic al braţelor ori corpului.

În acest context, se poate afirma fără nici o rezervă faptul că la evrei aproape că nu a existat analfabetism. Chiar şi pentru cei foarte săraci, orfani din fragedă copilărie, indivizi cărora soarta nu le-a surâs prea mult, ei sunt luaţi în grija <comunităţii> şi li se asigură – printre altele – minimalele cunoştinţe de ebraică, stăpânind măcar alfabetul, pentru că este acelaşi folosit în idiş. Iar în acest scop au funcționat o sumedenie de instituții de asistență socială proprii comunităților evreiești, ce aveau ca domenii de activitate funcționarea cantinelor școlare, ajutorarea celor săraci sau orfani cu întreținerea cotidiană, asigurarea cărților, materialelor școlare și a hainelor etc., în afara acelor societăți ce se ocupau de văduve, bătrâni, bolnavi, înmormântări etc. Aşadar, chiar dacă nu toată lumea din comunităţile evreieşti de la noi era instruită, dezideratul unei pregătiri intelectuale se afla în sufletul tuturor. Pentru că, de pildă, Cilibi Moise, deși era lipsit de carte, a rămas în memoria posterității prin aforismele sale dictate (pentru că nu știa să scrie), se pare, lui I.L. Caragiale și publicate apoi în vreo 12 volume.

Nu întâmplător, pe când Elie Wiesel era copil, adeseori tatăl său îi spunea: <Niciodată să nu-ţi pară rău că ai dat prea mult săracilor sau că ai învăţat prea mult>. Totodată, în conformitate cu vechea tradiţie iudaică, în fiecare Şabat, tatăl lui Elie, Şlomo, invita la masă un oyrekh (străin, musafir), uneori un cerşetor, dar cel mai adesea un <student> de la yeshiva (şcoala talmudică), pentru că acești elevi aveau deja toate calitățile necesare pentru a îndeplini riturile obișnuite, rezervate rabinilor profesioniști. De altfel – în paranteză fie spus – fără oyrekh nu poate exista un Şabat perfect, iar această ospitalitate o manifestau şi evreii de condiţie mai modestă, pentru că la aşkenazi exista legenda conform căreia în fiecare Şabat se afla printre evrei profetul Elie (Ilie), deghizat într-un străin sărac, pentru a verifica dacă sunt respectate cerinţele celui Atotputernic. Cu alte cuvinte, orice oyrekh putea fi profetul Ilie, nimeni altul decât precursorul venirii lui Mesia.

Până şi bunicul dinspre mamă al lui Elie Wiesel, reb Dovid (Dodie) Feig, care locuia la ţară, deşi se ocupa cu agricultura, era totodată <cultivat şi erudit, citind cu nesaţ Biblia şi comentariile lui Raşi şi Ramban, şi mai ales opera lui Rabi Haim Ben Atar>; <bunicul îmbina perfect căutarea sacrului cu exigenţele vieţii cotidiene>. Sau, ca să mă folosesc de spusele lui Abraham Joshua Heschel, chiar dacă evreii săraci ai acestei regiuni nu aveau <înfăţişarea profeţilor>, chiar dacă <burţile le erau goale, locuinţele suprapopulate>, <spiritele le erau pline de bogăţia Torei>.

Așadar, educaţia a fost extrem de importantă în tradiţia culturală a evreilor, aceștia apreciind de-a lungul vremii postura de a studia, dar şi de a învăţa pe alţii, deoarece <un ignorant nu poate fi credincios>, spune Talmudul. Aşa se face că în această lume aşkenazi, hasidică, copiii nu trebuiau siliţi să meargă la şcoală, pentru că cel mai adesea o făceau ei cu mare plăcere. Iar în aceste comunităţi de la noi existau întotdeauna indivizi care să satisfacă exigenţa sacră a studiului. Cu alte cuvinte, în educația tinerilor așkenazi a existat totdeauna un <tutore>, acesta fiind figura centrală în procesul de educație.

Vorbind despre copilăria sa modestă din Iași, într-o familie fără multă școală, cu un tată fierar, Leon Volovici prezintă o atmosferă în care deși lipseau manifestările religioase excesive, tradiția era respectată, mai presus de orice fiind cultivată <pasiunea pentru învățătură>. Iar familia sa săracă nu a recurs la sacrificii prea mari pentru ca toți copiii să învețe carte. La fel și în cazul lui Moses Rosen, a cărui <mamă era foarte ortodoxă în credinţa ei religioasă, dar în acelaşi timp doritoare de a-şi înzestra copiii cu o educaţie modernă şi de a-i impregna cu spiritul vremii. Ea a insistat ca noi, copiii, să studiem şi materii profane, împreună cu cele religioase; să urmăm liceul şi universitatea>.

          Aşadar, istoria, tradiţia şi Legea au făcut din educaţie ocupaţia de căpătîi a evreilor, averea nefiind decît un accesoriu, sau complementul. Doar contradicţiile economice, starea lor marginală şi influenţele exterioare au făcut de-a lungul timpului ca bogăţia materială să ocupe un loc important în ierarhia valorilor. Însă împletirea acestor două tendinţe a contribuit esenţial la implicarea israeliţilor în cele mai diverse forme de educaţie care să le confere șansa ascensiunii sociale într-un stat meritocratic. De aceea, <bogăţia> evreilor a luat adeseori – poate mult mai frecvent – şi forma unui capital aşa-zis simbolic, <la purtător>, utilizabil oriunde şi oricând, îndeosebi sub formă spirituală, însumând cunoaştere, pricepere, expertiză, capacitate, merite intelectuale personale, toate acestea numai bune de folosit într-o societate meritocratică, chiar şi atunci când nu ai un sfanţ în buzunar. Fără a fi un paradox, totuşi evreii nu sunt înfăţişaţi preponderent manevrând bani, ci mult mai frecvent îi aflăm în postura de cărturari, cu figuri ascetice, înconjuraţi de nenumărate tomuri, scriind ori având o carte în mână, meditativi şi spiritualizaţi ca imagistică.

În felul acesta, evreii au intrat mereu în competiţie (pentru că aşa sunt legile pieţii) cu autohtonii, atât în sfera economicului, cât şi în cea a şcolarităţii, căutând să acumuleze cât mai multe tipuri de capital şi cât mai multe autuuri în reuşita socială, ceea ce a dus la un dezechilibru economic şi social între naţiunea dominantă şi israeliţi.

          Aceştia din urmă au manifestat mereu şi aproape oriunde în România o mare forţă competitivă pe piaţa economică şi în profesiunile moderne, oferind autohtonilor pretextul refulării tuturor neîmplinirilor şi eşecurilor sociale. În Iaşi, de pildă, în 1885, 80% din comercianţi erau evrei, în timp ce românii care se ocupau cu această îndeletnicire reprezentau doar 16,25%; dintre meseriaşi 68% erau evrei şi doar 25% români; în schimb, din cuantumul funcţionarilor de stat, românii erau în proporţie de 91% iar evreii doar 2,8%. Nu întîmplător, discursul antisemit a evoluat în strânsă legătură cu factorul economic, punând în lucru sociologia încă din ultimul sfert al veacului XIX, generând animozităţi şi tensiuni interconfesionale, favorizând practica unei legislaţii restrictive, ce nu şi-a găsit rezolvarea decât la finele primului război mondial, prin acţiunea conjugată a forurilor internaţionale şi prin adoptarea, în 1923, a Constituţiei ce consfinţea noi realităţi. Deşi emanciparea trebuia să ducă la o armonizare a relaţiilor dintre evrei şi ne-evrei, la ieşirea lor din izolare, particularităţile societăţii româneşti după 1919 şi evenimentele petrecute în statele vecine – Revoluţia bolşevică din Rusia, <Comuna> din Budapesta şi apoi <Teroarea Albă> – nu au putut elimina nicicând distanţa dintre aceştia (ci dimpotrivă, au alimentat-o), ca şi în cazul relaţiilor dintre români şi maghiari.

Deşi nu a existat în perioada interbelică o legislaţie restrictivă, care să blocheze mobilitatea socială a evreilor, România a fost unul din acele state guvernate de elitele naţionale şi în care funcţiile publice au rămas închise alogenilor, îndeosebi evreilor.

          În acest context, de blocare obscură, imperceptibilă prin articole de lege până spre 1938, evreii au pus în lucru o serie de mecanisme compensatorii care le-au oferit şanse acolo unde concurenţa autohtonilor era mai slabă, aceştia din urmă preferând <pieţele> deja rezervate lor, precum administraţia publică, armată, învăţământ, diplomație etc. Iată de ce diversele domenii economice, profesii liberale sau intelectuale, neprotejate de stat în favoarea <clientelei> româneşti, cunosc o supra-reprezentare a elementului evreiesc. Nu întâmplător, importante sectoare economice au fost considerate apanaje ale acestora, la fel cum li s-a recunoscut mereu israeliților marea dispoziţie de a investi în branşe purtătoare ale modernităţii, precum profesii tehnice noi, industria culturală, presă, edituri, cinematografie etc. Dacă la toate acestea adăugăm suma performanţelor colective de natură spirituală şi practicile intelectuale moderne în domenii politice, cultural-estetice, literare, filosofice, ştiinţifice, avem imaginea unei comunităţi definite nu numai prin credinţa şi practica religioasă, dar mai ales prin supra-reprezentare şi supra-calificare.

          În România, ca de altfel în tot centrul european, cei mai mari utilizatori ai sistemului şcolar au fost evreii. Şcolaritatea a constituit pentru aceştia din urmă una din cele mai importante strategii de gestionare a identităţii etnice şi religioase, a îndeplinit funcţia de compensare directă a dezavantajelor sociale ataşate marginalităţii.  Astfel, copilul evreu era trimis la școală încă de la cinci ani, prima instituție care se ocupa de el fiind hederul. De cum se crăpa de ziuă, acesta – belfer, elev de şcoală evreiască – își afla locul într-o sală de clasă cu bănci, alături cu alţi copii de vârsta sa. Preceptorul începea prin a-i învăţa să se aplece şi să se îndrepte cadenţat (balansare), cu sunete şi gesturi specifice, ca un prim pas de iniţiere religioasă. Se învățau apoi părți din cele cinci cărți ale lui Moise cu comentariile lui Raşi.

          Deja pe la cumpăna veacurilor XIX-XX evreii de la noi considerau că a continua educația în instituții religioase ar fi o piedică în calea emancipării, deoarece erau puși într-o poziție de inferioritate față de societatea românească. Mai mult chiar, educația seculară (de stat) era văzută ca fiind de fapt cheia integrării, promovându-se aculturația israeliților prin combinarea propriei tradiții culturale cu valorile sociale și culturale ale societății în care se aflau. Așa se face că, treptat, şi aceste şcoli <religioase> adoptă sub influenţa mediului materii laice, iar pentru a rentabiliza acest tip de instituții se adoptă programele oficiale (cu limba română, geografie, istorie etc). Cum de la sine se înţelege, limba română capătă prioritate imediat după cea ebraică.

Din păcate, autoritățile românești n-au înțeles această tendință a evreilor de a-și însuși o educație națională românească, ci au interpretat dorința lor de a urma școli de stat ca fiind o tendință de a domina, de a se afirma și a ocupa locurile autohtonilor. De aceea, investițiile în educația tinerilor evrei s-a diversificat, pentru că acolo unde statul a limitat locurile destinate israeliților, aceștia s-au îndreptat spre școli private sau spre străinătate, doar o infimă parte continuând prin școli tradiționale (yeșuve, seminarii rabinice etc.).

Peste toate însă, a dominat ideea că educația ar fi cheia unui program secular esențial pentru integrarea socială și modernizare a evreilor. De altfel, mai toți evreii din România care și-au dorit să se realizeze în câmpul culturii au părăsit iudaismul (sau măcar însemnele acestuia, despărțindu-se tranșant de heder, inclusiv de limba idiș, considerată o limbă vulgară), chiar dacă și-au manifestat mereu conștiința originii evreiești. În acest context, statul român a încurajat existenţa şcolilor israelito-române din cel puţin două motive: prin impunerea în programele lor de studiu a materiilor şcolilor româneşti, aceste stabilimente au contribuit la reducerea distanţei dintre evrei şi non-evrei, înlesnind aculturația/asimilarea, reducându-se totodată influenţa şcolilor tradiţionale (heder); în plus, statul face economii financiare, pentru că şcolile israelite sunt susţinute de comunităţi, inclusiv în ceea ce priveşte construcţia clădirilor. Iar evreii erau şi ei mulţumiţi, păstrându-și rudimentele iudaităţii, dar şi un soi de independenţă faţă de politica şcolară românească, pentru că ofereau o educaţie modernă iudaică copiilor.

Treptat însă, mai ales după primul război mondial şi odată cu emanciparea evreilor din România, educaţia religioasă îşi pierde locul central în instruirea tinerilor evrei, poate şi datorită ideologiilor tot mai universaliste ce încep să se răspândească la scară largă, dar îndeosebi în dorinţa indiscutabilă a lor de a se integra cât mai rapid în societatea românească, prin frecventarea şcolilor publice. Cu alte cuvinte, tot mai mulţi israeliţi se despart oarecum tranşant de heder, dându-şi copiii la gimnazii şi licee de stat, ca semn al dorinţei lor de asimilare. Ar fi trebuit de altfel să fie un lucru de dorit şi din partea statului, deoarece în societăţile moderne şcoala are printre altele şi menirea de a controla şi a integra cetăţenii în cadrele ideologice ale naţiunii.

Totodată, generaţiile de evrei de după 1900 au abandonat treptat ideea activităţii în micile antreprize comerciale şi industriale tradiţionale – aşa cum le surprindem în catagrafiile şi recensămintele dintre 1830-1899 -, căutând să <spargă universul> relativ restrâns în care vieţuiau şi să urce scara socială sau profesională prin investiţia în studiile secundare şi universitare. Pentru evrei, frecventarea celor două forme de învăţământ putea contribui la ameliorarea integrării sociale, la ieşirea dintr-un anume izolaţionism, la eliminarea relicvelor vechiului statut de alogeni stigmatizaţi. Cu toată sensibilitatea societăţii românești faţă de ei, evreii au pus mare preţ pe reuşita personală în noul stat unitar român, creat la finele lui 1918, care le-a adus și deplina emancipare, căutând să urce scara socială prin investiţiile şcolare, îndeosebi de rang superior.

          Dintr-o altă perspectivă, educaţia şcolară şi îndeosebi calea studiilor superioare a fost încurajată după Marea Unire şi datorită extinderii <pieţii>, unde diploma universitară îşi putea găsi utilitatea, prin intrarea în componenţa statului a noi teritorii. Sub aspectul şanselor de acces la <clasa mijlocie>, prin dublarea efectivelor de posturi susceptibile a fi ocupate în baza titlurilor academice, perioada interbelică a generat o veritabilă euforie în masa populaţiei evreieşti, dar şi a autohtonilor. Alături de vechile motivaţii invocate mai sus, evreii se îndreaptă masiv spre universităţi cu aspiraţii sensibil modificate, investiţia lor şcolară părând să corespundă unei logici profunde, pe care au practicat-o în perioade de criză sau după perturbări prelungite. Studiile superioare au reprezentat astfel pentru evrei una din cele mai eficiente investiţii pe termen lung, şi nu întâmplător îi găsim în proporţii considerabile atât în perioada imediat postbelică, cât şi în anii crizei economice din 1929-1933.

Oarecum impersonal, doar numeric, putem lesne surprinde evoluţia corpului studenţesc din cele patru centre universitare româneşti interbelice (București, Iași, Cluj și Cernăuți) pe baza a două categorii distincte: evrei şi non-evrei, atunci când statisticile înregistrează repartiţiile pe criteriul confesional şi cel naţional, consemnare ce nu este cât de cât sistematică decât de pe la mijlocul anilor ’20.

          Aşa cum lesne se poate constata, efectivele studenţeşti ale universităţilor din România sporesc în toată perioada interbelică în ritm alert, punctul culminant fiind atins în 1929/1930, exact anul declanşării marii crize economice, după care urmează evidente descreşteri, chiar dacă într-o manieră lentă. Cum bine se constată, ritmurile ponderilor sunt diferite, în sensul că la finele primului război mondial capitala Moldovei este cea care creşte semnificativ ca număr al studenţilor, pentru ca de prin 1925 întâietatea să revină Bucureştiului. Însă această problemă, a creşterii numerice în ceea ce priveşte corpul studenţesc, nu a fost corelată cu extensia infrastructurii universitare. Mai mult chiar, la nici un deceniu de la Marea Unire constatăm faptul că în România aveam de-a face cu un surplus de absolvenţi ai învăţământului superior (<titraţi>), comparativ chiar şi cu Germania, adică asistăm la o supraproducţie de diplome.

Este însă demn de remarcat faptul că partea cea mai numeroasă a corpului studenţesc era înregimentată la facultăţile de drept, la cele patru centre universitare deja menționate adăugându-se şi Facultatea de Drept din Oradea. Explicaţia acestei prezenţe masive rezidă în faptul că mulţi studenţi înregistraţi la facultatea de litere şi filosofie urmau şi pe cea de drept, fie pentru o rentabilizare a studiilor universitare, prin jocul la <două capete>, fie pentru dobândirea unei culturi umaniste şi facilităţi de utilizare a limbilor clasice ori moderne, în cazul celor ce îmbrăţişau cariere juridice, fie – dar nu în ultimul rând – pentru dobândirea unor competenţe juridice strict necesare celor ce ţinteau şi la o carieră politică. Aşadar, în sine dreptul era atractiv prin aceea că putea avea ca finalitate – asemenea medicinii ori arhitecturii – o profesie de clientelă, susceptibilă a aduce beneficii materiale dacă se opta pentru avocatură, sau un plasament comod în aparatul administrativ de stat.

Dintr-o altă perspectivă, afluxul de tot mai mulţi studenţi la facultatea de drept, începând de altfel chiar cu ultimul deceniu al veacului XIX, relevă atitudinile liberale tot mai profunde din sânul elitei, îndeosebi a celei provinciale, în asigurarea unor cariere specifice noului model societal, deşi acest aspect a fost perceput de contemporani, la noi, ca şi în Ungaria de pildă, ca o <maladie a titlurilor>.

În acest context, este lesne de constatat faptul că mulţi studioşi din România, care aspirau spre cariere de stat sau politice, s-au îndreptat îndeosebi spre studiile juridice, pentru că această filieră nu se adresa doar unei singure <pieţe> (ca în cazul medicinii, de exemplu), ci oferea o multitudine de debuşeuri. Iar acest lucru se datorează faptului că mai ales până la primul război mondial avocatura era profesia liberală cea mai căutată în toate ţările în curs de modernizare, mai ales în cele tardiv modernizate. Mai mult, a urma facultatea de drept constituia o filieră oarecum comodă, care nu presupunea mari investiţii sau destoinicie şi nici vocaţie intelectuală, dar care conferea un titlu universitar, confirma un statut social şi oferea perspective de ascensiune. Iar absolvenţii acestei facultăţi erau tot mai mult solicitaţi pentru a apăra noile tipuri de interese, de la afacerile juridice şi economice ale diverselor instituţii de stat sau private până la cele ale persoanelor fizice.

Pe de altă parte – un aspect nu lipsit de semnificaţie –, studiile de drept au constituit unul din atuurile de bază ale celor care s-au implicat în viaţa politică de la noi până spre sfârşitul democraţiei româneşti, carierele juridice presupunând activităţi identificabile cu poziţiile elitiste, oferind totodată competenţe legislatorilor şi funcţionarilor de stat.

          În ceea ce-i priveşte pe evrei, opţiunea lor pentru a urma studii juridice în noul stat român, care îi recunoscuse ca cetăţeni cu drepturi depline începând cu 1919, indică în mod evident dorinţa lor imensă de a se integra în societatea românească, pentru că altfel competenţele juridice câştigate în ţară le-ar fi fost de prea puţin folos în afară. Aşa se face că în cazul facultăţilor de drept evreii au fost supra-reprezentaţi în toată perioada interbelică, la Bucureşti situându-se între 15-20%, pentru ca la Iaşi şi mai ales Cernăuţi ponderile acestora să fie mult mai ridicate, între 20-30% (mai ales în anii 1928-1934), în fapt, în ultimul centru universitar cuantumul depăşind 30%, atingând la un moment dat chiar 41%. O situaţie asemănătoare cu a Iaşului aflăm la Facultatea de Drept din Oradea, cu evrei în procente ce pornesc de la 27% în 1921/1922, pentru ca să avem apoi o medie între 19-21%. Deşi constatăm o uşoară supra-reprezentare şi la Cluj, ponderea evreilor este aproape mereu sub 10%, compensată însă în <dauna> elementului românesc prin prezenţa maghiarilor şi, în mai mică măsură, a germanilor.

Aşadar, ipotetic vorbind, perioada de după emanciparea evreilor trebuia să fie de fapt una a integrării acestora în societatea românească, dacă am ţine cont de <pasiunea> pe care a depus-o acest grup pentru reuşita socială. Din nefericire însă, cu toate drepturile civile obţinute de către israeliţi în România după 1919, nu cunoaştem cazuri de înalţi funcţionari ai statului, nici de judecători sau alt gen de magistraţi, nici membri ai aparatului diplomatic, la fel cum nu ştim nici vreun general în armată evreu etc. Cu alte cuvinte, mereu a existat un soi de blocare obscură, fără a avea o acoperire prin legi, în ceea ce priveşte ascensiunea socială a evreilor, iar antecedentele socio-istorice au concurat la dezvoltarea unei atitudini violent antisemite în anii interbelici, iar în mediul universitar nu întâmpător la Facultatea de Drept din Iaşi s-au inflamat lucrurile imediat după război. În acest context, procesul asimilării/aculturației ori al integrării politice şi sociale a evreilor a fost extrem de restrâns şi mai ales foarte dificil tocmai datorită acestei vulnerabilităţi de după emancipare.

Oarecum diferit au stat lucrurile în cazul anumitor profesii liberale, precum medicina şi farmacia, care au constituit câmpurile cele mai deschise faţă de evrei, alături de cele antreprenoriale, de care nu ne ocupăm aici. De altfel, studiile de medicină şi farmacie par a fi domeniile de maxim interes pentru tinerii evrei, iar statisticile universitare confirmă din plin acest aspect.

Dintr-o anumită perspectivă, această prezenţă masivă a evreilor la facultăţile de medicină ne obligă să constatăm opţiunea lor indiscutabilă pentru ştiinţele complexe, am putea spune <dure>, cu validitate universală şi susceptibile a fi transportate sau transferate cu titlul de bagaj intelectual de-a lungul întregii vieţi. Totodată, este mult prea evident faptul că medicina a făcut parte, pentru evreii din diaspora, dintr‑o veritabilă moştenire intelectuală ancestrală. Nu întâmplător, de exemplu, între 1889‑1900, Facultatea de Medicină din Iaşi a fost frecventată de 150 de evrei, dintr‑un total de 376, constituind astfel un procent de 39,9%, ceea ce indică în mod evident o supra‑reprezentare. Iar acest aspect este o constantă şi pentru perioada interbelică, ponderea evreilor depăşind chiar cu mult pe cea a românilor (în 1923/24, 831 israeliţi şi doar 546 autohtoni), pentru ca din anul următor să înceapă o descreştere până la proporţii situate între 35‑43% în toţi anii ‘30, acesta fiind de altfel şi argumentul activiştilor antisemiţi, care doreau impunerea unui numerus clausus, fapt realizat din 1938.

Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că în tradiţia iudaică medicul a fost întotdeauna un <activist> şi un <misionar> în cadrul comunităţii, cu funcţii mult mai largi decât aceea de simplu vindecător. Medicului evreu i‑a revenit în primul rând o menire socială, chiar educativă, iar acest aspect – al <doctorului‑educator> – a fost evidenţiat şi pentru societatea israelită de la noi.

În plus – pentru că mai sus am vorbit de şomajul intelectual –, se poate lesne constata că absolvenţii facultăţilor de medicină nu au fost atinşi de acest fenomen nici măcar în anii crizelor economice, la fel cum mai puţin i‑au afectat profesional manifestările rasiste, în cazul acestei profesii de clientelă, însă vitală pentru viaţa omului: aşa cum indică bunăoară şi datele recensământului şomerilor intelectuali din 1938, în toată România nu erau atunci decât 2 medici şomeri, comparativ cu absolvenţii de litere (172), drept (128), ştiinţe (124), Academia comercială (79), Politehnică (66) etc.

În asemenea împrejurări, devine explicabil cum de au apărut la această facultate şi cele mai grave acţiuni antisemite: problema cadavrelor; violenţe; numerus clausus, numerus nullus; pentru ca în 1934 să se impună propunerea de a se concentra învăţământul farmaceutic naţional la Bucureşti, expunerea de motive a legii întemeindu-se pe faptul că s-au înmulţit licenţiaţii la această secţiune, majoritatea celor de la Iaşi şi Cluj fiind <minoritari>. O altă modalitate de a reduce numărul evreilor în facultăţile de medicină a fost introducerea examenului de admitere şi stabilirea unor cote ce impuneau de fapt numerus clausus, poate ca un compromis făcut studenţilor naţionalişti. Ce a însemnat această procedură? Aflăm bunăoară de la Emil Dorian, care relatează despre izbânda uneia din fiice cu ocazia examenului de admitere la Medicina din Bucureşti, în toamna lui 1939, pe care o apreciază drept un <succes foarte preţios>, deoarece din cele 255 locuri pentru admitere în acel an, evreilor le-au fost rezervate doar 7, unul fiind ocupat prin concurs de fiica sa. 

          Însă de o supra-reprezentare a publicului studenţesc israelit se poate vorbi şi în cadrul celorlalte facultăţi. Deşi multă vreme s-au aflat într-o stare de inferioritate comparativ cu dreptul şi medicina, fapt remarcat prin ponderea şi calitatea publicului studenţesc care le frecventau, prin promovarea unui învăţământ prea puţin funcţional, lipsit de echipamente şi cu o infrastructură menită a furniza în principal cadre didactice pentru învăţământul gimnazial şi liceal, imediat după război facultăţile de litere și filosofie şi-au asumat profunde funcţii ideologice, promovând o educaţie nu doar umanistă, ci mai ales naţionalistă. În contextul în care toate iniţiativele, idealurile de viitor şi realizările erau subsumate istoriei, care părea să ofere mereu argumente, este explicabil cum profesioniştii acestei materii s-au bucurat de un imens prestigiu intelectual şi au dezvoltat conduite ce merită luare aminte.

Pe de altă parte, cei care ilustrau filosofia au exercitat de asemenea o influenţă majoră în societatea românească, acţionând fie prin persuasiune, fie prin punerea în lucru a <raţionalismului>. Ambiguă în fond, filosofia apelează la retorică, caută să placă utilizând abstracţii, făurind chiar şi construcţii societale adeseori imaginare, care să seducă, prin ceea ce înţelegem noi astăzi ca ideologie. Nu întâmplător, deşi majoritatea universitarilor noştri <filosofi> au dovedit prea puţină originalitate, aceştia au reuşit să genereze nu doar entuziasme, ci au impus chiar conduite şi direcţii de evoluţie intelectuală. Iar aici putem invoca ca exemplu, în legătură cu subiectul textului de faţă, pe Nae Ionescu, a cărui imagine se asociază cu mişcarea de extremă dreapta a anilor ’30 din veacul trecut. (sau Marin Ștefănescu)

Este de subliniat însă faptul că mai ales la Cernăuţi avem o supra-reprezentare a evreilor, de cel puţin 5-6 ori mai mult decât la Bucureşti şi Cluj, şi aproape dublu chiar decât la Iaşi. Dincolo de realităţile confesional-demografice şi culturale ale Bucovinei, o analiză mai riguroasă a repartiţiei pe domenii de specializare şi raportul studenţi/studente indică aspecte nu lipsite de interes, chiar dacă nu vom insista aici aşa cum s-ar cuveni, în primul rând din lipsă de timp.

          Întâi de toate trebuie remarcat faptul că la Cernăuţi – dar observaţia este valabilă pentru toate centrele universitare – evreii sunt cel mai slab reprezentaţi la secţia <istorie> şi <filologie clasică>, prima materie fiind prea exaltant naţionalistă, a doua foarte slab acoperită profesional la toate facultăţile din ţară (anii interbelici fiind în general defavorabili limbilor clasice profesate la noi, greaca şi latina). În schimb, <filologia modernă> este în top, mereu şi pretutindeni studentele fiind mai mult decât dublu reprezentate, fiind urmată de <filosofie>, unde studenţii sunt majoritari. Aşadar, o analiză din această perspectivă indică orientarea fermă a evreilor spre filologia modernă, în fapt deprinderea limbilor de circulaţie universală sau cu vocaţie cultural-imperială fiind o miză importantă, pe de o parte ca făcând parte din tradiţia israeliţilor aflaţi în diaspora, pe de alta ca un capital simbolic şi bagaj intelectual transportabil oriunde şi mereu de mare utilitate.

De altfel, în 1938, o mamă evreică din Oradea, al cărei soţ era doar comis voiajor (deşi provenea din familia eruditului rabin şef al Moraviei, Mordechai Benet), ce avea șapte copii, îi sfătuia pe aceştia să-şi însuşească cât mai multe limbi străine, deşi nici unul din ei nu avea studii superioare: <învaţă neapărat franceza cu un profesor bun, iar mai târziu engleza (…), pentru că în felul acesta vei avea mari posibilităţi. Poţi ajunge în străinătate, şi acolo muncitorul cultivat e foarte bine privit>; iar unul din băieţii acesteia <şi-a propus, şi el, ca după bacalaureat să nu meargă imediat la facultate (…), se va duce un an în străinătate, să hoinărească pe acolo şi să vadă ce anume e de viitor>.

În ceea ce priveşte facultăţile de ştiinţe, avem și aici o supra-reprezentare a evreilor. Apelând însă la analize mult mai de detaliu, pe branşe de studiu, se observă totuşi opţiunea fermă a israeliţilor pentru domenii ce ţin de ştiinţele aplicate, îndeosebi chimia industrială şi electrotehnica. În fond, proporţiile confirmă faptul că în general evreii au fost supra-reprezentaţi şi în industria mare din România. În 1902, de pildă, aproximativ 19,5% din marile întreprinderi industriale – adică 122 din 625 (fără cele din industria extractivă: cărbuni, petrol, sare) – au fost întemeiate de evrei. Din aceste 122 întreprinderi, 33 erau în industria chimică, 26 în industria alimentară, 25 industria îmbrăcămintei, textile şi pielărie, 19 în industria lemnului şi mobilei, 9 în industria metalurgică. De altfel, mult mai târziu, <Buletinul periodic al presei române> din 19 iunie 1937 indica faptul că evreii reprezentau 80% din inginerii industriei textile.

Cu alte cuvinte, devine explicabilă această prezenţă supra-proporţională a evreilor în cadrul facultăţilor de ştiinţe, chiar în contextul în care funcţionau în România interbelică şi câteva şcoli politehnice, în afara celor din centrele universitare invocate aici existând una şi la Timişoara, unde mişcarea antisemită nu a fost neglijabilă. Fără a intra aici în detalii, nu trebuie să omitem faptul că asistăm în anii interbelici la explozia altor pieţe concurenţiale, aproape inexistente la noi până pe la 1914, pe lângă domeniile financiare, dezvoltându-se tot mai mult numărul posturilor tehnice şi de conducere din industrie.

În schimb, constatăm un număr extrem de redus de evrei la medicină veterinară. Acest aspect este, printre altele, rezultatul direct al politicii anti-evreieşti de până la 1919, când israeliţilor li s-a interzis mereu în Vechiul Regat să se stabilească şi să deţină proprietăţi funciare în mediul rural. În schimb, în cadrul Facultăţii de Agronomie din Chişinău,  numărul evreilor este mult mai mare decât la Bucureşti, de exemplu, pentru că altul a fost statutul israeliţilor din fosta gubernie rusească. Nu întâmplător, <expertiza> căpătată de aceşti tineri basarabeni absolvenţi de agronomie va fi de maxim profit în cazul celor care mai apoi vor emigra în Palestina, contribuind la naşterea ori dezvoltarea unor prospere kibuţuri. În schimb, la Cluj, evreii sunt sub-reprezentaţi poate şi pentru că aproape mereu Academia de Agricultură a adăpostit cel mai consistent contingent de studenţi români antisemiţi, înregimentaţi şi din punct de vedere politic în partide de extremă dreapta.

În acest context, de supra-reprezentare a studenţilor evrei în învăţământul superior, se conturează tot mai pregnant un climat de antisemitism, o mişcare radicală universitară întreţinută de o cohortă de studenţi, organizaţi şi înregistraţi oficial sub forma unor asociaţii studenţeşti (care conţineau cel mai adesea în titulatură şi noţiunea de <creştin>), cohortă înarmată uneori cu ciomege şi care promova violenţa contra partenerilor israeliţi, solicitând vehement aplicarea lui numerus clausus în universităţi. Mai mult chiar, aceştia se vor şi organiza politic, structurându-se oarecum militarist, aspirând prin anii ‘30 chiar la a prelua puterea politică, încurajaţi şi de evoluţia spre extrema dreaptă a unor state europene.

Pe de altă parte, cu toate că Marea Unire ar fi trebuit să deschidă largi posibilităţi de afirmare a tinerilor israeliţi, şi nu numai lor, aceştia s-au văzut – cum numai în România s-a putut şi se mai poate vedea – în faţa perspectivei unei vieţi mai puţin asigurate şi chiar primejdioase. Îndeosebi după criza economică din 1929-1933 situaţia părea cu totul compromisă. În afara manifestărilor antisemite, creşterea <proletariatului intelectual>, clasă formată din licenţiaţii universităţilor şi din bacalaureaţii incapabili de a-şi face o situaţie în raport cu educaţia şi ambiţiile lor, devenise o problemă insurmontabilă şi mereu prezentă în dezbaterile anilor ‘30. Este explicaţia pentru care începem de acum să asistăm la un veritabil exod al tinerilor evrei spre alte spaţii europene şi spre Americi. Cercetarea fondurilor arhivistice ale Serviciului de paşapoarte de pe lîngă Chesturile de poliţie îndică pentru anii 1935-1940 o emigrare masivă a evreilor, aproximativ 73% din ei fiind posesori ai unei diplome de bacalaureat, iar 61% ai unei diplome universitare obţinută în ţară. Din ultima categorie, 37% beneficiau de atestarea unor competenţe lingvistice deosebite (absolvenţi ai facultăţilor de litere, cu materii precum limbile şi literaturile germană, franceză, engleză, italiană), 26% dovedeau competenţe în domenii tehnice moderne (electrotehnică, tehnică industrială, fizică şi matematici teoretice), restul fiind acoperit de absolvenţii facultăţilor de drept, medicină şi farmacie.

          Însă această plecare spre Apus nu era de dată recentă, deoarece studiile în afară au constituit un debușeu salvator pentru toți cei excluși de la beneficiile statului modern în materie de educație. Faptul că mulţi din tinerii israeliţi din România vor opta pentru studii în străinătate îndeosebi începând cu 1899 se va datora şi prevederilor discriminatorii ale celei mai apreciate şi des invocate legi de reformare a învăţământului secundar şi superior, cea din 1898 (cunoscută şi sub sintagma de <legea Spiru Haret>), care nu admitea pe evrei în sistemul educativ de stat decât în limita locurilor disponibile şi numai plătindu‑se o taxă, al cărei cuantum nu era de neglijat: la facultatea de medicină – de pildă –, cea mai frecventată de evrei până atunci, un an de studii costa 360 franci (aur), o sumă imensă pe vremea aceea. Or, cu asemenea bani, se putea învăţa şi trăi bine la … Paris – să zicem –, totuși una din cele mai scumpe metropole ale continentului și în acele timpuri, ca să nu mai vorbim de ușurătatea de a trăi la Berlin sau Viena cu o sumă mult mai redusă. Așa se face că toţi aceşti <excluşi> pe motive de aparteneţă la iudaism, în general supraşcolarizaţi, s‑au regăsit în Occident, pentru a‑şi satisface nevoia lor de studii, aceasta fiind una din formele de reacţie ale acestui grup confesional faţă de situaţia marginală în care se aflau în România.

Și pentru că am pomenit de Hexagon, menționăm – de pildă – faptul că la Facultatea de Medicină din Paris, în 1922 erau înscrişi 131 de studenţi români, din aceştia 94 fiind de religie mozaică, pentru ca numărul tinerilor de la noi să tot sporească, în 1930 – de pildă – unul din nouă studenţi fiind român (dintr-un total de 436) sau, mai nuanţat, din trei studenţi străini unul provenea din România – este drept, în mare parte israeliţi (trei evrei la un creştin). Adresând o cerere de înscriere decanului facultăţii de medicină din Paris în 1923, Moise Taner îi motiva acestuia dezideratul: <Sunt un student evreu din România. În aceste puţine cuvinte se află o întreagă tragedie. Nu ignoraţi – sper – persecuţiile împotriva evreilor din ţara noastră. Vreau să vin la Paris ca să-mi continui studiile, de altfel cu greutate începute (primul an de medicină). […] Ajutaţi un om pierdut care nu are nici o speranţă>. Iar explicaţii ca ale acestuia au invocat mulți alţi evrei de la noi, care beneficiind de cetăţenia română acordată la finele primei conflagraţii, dar mereu supuşi în patria lor provocărilor antisemite, s-au îndreptat îndeosebi spre Franţa, generând o problemă de supra-reprezentare.

Iar ca un corolar, pentru că în România funcţiile publice au rămas în mare măsură închise evreilor, mulţi din tinerii israeliţi plecaţi la studii superioare în străinătate au optat finalmente pentru o emigrare definitivă. Asta și pentru că au existat cazuri evidente de discriminare în ceea ce priveşte recrutarea în diversele funcţii de stat sau în mediul universitar pe criteriul etnicităţii pe toată perioada avută aici în atenţie. Din multitudinea de pilde, amintim acum doar pe Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Solomon Schechter (s-a afirmat apoi ca un mare erudit al Talmudului şi textelor rabinice, fiind o vreme lector la Universitatea din Cambridge, profesor de ebraică la <University College> din Londra, după care se stabileşte în Statele Unite, fondând aici <United Synagogue of Conservative Judaism>; iar celebritatea sa s-a datorat mai ales descoperirii şi valorificării parţiale a Genizei din Cairo, achiziţionând din întregul material aproximativ 140.000 de fragmente pentru Cambridge), Konrad Bercovici (profesor de muzică, devenind totodată un apreciat scriitor, publicând mai multe volume de studii sociale, nuvele şi povestiri, cu subiecte inspirate de viaţa locuitorilor de la vărsarea Dunării, bun prieten cu Charlie Chaplin etc), Marco Brociner (afirmându-se totodată şi ca romancier), Heimann (Hariton) Tiktin, Leon Feraru (va deveni profesor la Universitatea din New York, publicând şi câteva volume de versuri), Barbu Fundoianu, Victor Brauner (devenind astfel subiect de inspiraţie pentru Ernesto Sabato în romanul său Despre eroi şi morminte), Gherasim Luca, Paul Celan, Tristan Tzara, Samuel Mützner (stabilindu-se în cele din urmă în Venezuela şi fiind apreciat ca întemeietorul picturii acestei ţări) ș.a.

Sunt acestea doar câteva observaţii relative la educaţia şcolară a evreilor, ca una din manierele optime de a-şi depăşi la noi statutul de alogeni stigmatizaţi, România nefiind niciodată un stat care să încurajeze, în cazul evreilor îndeosebi, un proces de asimilare eficient şi durabil, profitabil pentru autohtoni mai ales, excepţie făcând doar asimilarea lingvistică”, a subliniat, în încheiere, Prof.dr. Lucian Nastasă-Kovacs. Portrete de evrei, pictate de pictori români precum Nicolae Grigorescu, Octav Băncilă sau Ștefan Luchian, au întregit prelegerea.

Conferința universitarului clujean a fost completată admirabil de Prof.dr. HÂNCU prin câteva amintiri legate de comunitatea evreiască din Blaj, pe care a cunoscut-o îndeaproape și cu care blăjenii au trăit în înțelegere, prietenie și respect reciproc.

DIN AMINTIRILE UNUI PORTRETIST și-a intitulat confesiunea pictorul clujean VALOVITS LASZLO: o reinterpretare a vorbelor lui Cicero – ,,Inter arma silent musae” –,  mărturie despre Pictură și Viață, despre căutări, peregrinări până departe de ținutul natal (în Slovacia, cu silueta impunătoare a castelului medieval de la Krasna Horka, sec. XIII, fixată pe retina amintirii) și înapoi către sine; despre chemări, pasiuni, regăsirea unui spațiu natural/cultural/originar (România, satul copilăriei, Târgu Lăpuș, tinerețea, revelația bibliotecii, student la Medicină veterinară la Cluj, retragerea la țară ca profesor, student la ,,Andreescu”, hipnotizat de desen, de nevoia studiului după natură, de problema singurătății, în spiritul lui Leonardo …). Și, peste toate, obsesia imaginii: a celei care dă forță, care inspiră și hrănește. Privite ca într-un flashback retrospectiv, lucrările lui Valovits (pictor, grafician, scenograf, format în ambianța maeștrilor Nagy Imre, Abody Nagy Bela, Alex. Ciucurencu, Corneliu Baba), proiectate pe ecranul din Sala Tonitza, au surprins personalități proeminente ale spațiului transilvan, apoi național și chiar internațional, unele reduse la tăcere de avatarurile istoriei, martiri ai credinței, înalți prelați, oameni de știință și cultură (muzicieni, scriitori, artiști plastici, istorici și critici de artă, profesori medici): George Enescu, violonistul de talie internațională Ștefan Ruha, gânditorul Nicolae Steinhardt, poetul luminii – Lucian Blaga –, seniorul Virgil Vătășianu, dirijorii geniali Antonin Ciolan și Erich Bergel, Guttman Mihaly, Alexis Hauser, Victor Dan, Mircea Țoca, Marton Aron, Fodor Sandor, Alex. Mohy, Jakab Antal, Bartok Bela, Negoiță Irimie, Kustos Endre și Gy. Szabo Bela, Prințul Charles, Familia Regală a României, Octavian Fodor, Mircea Birț și mulți, mulți alții. De dată mai recentă – Papa Francesco în trei ipostaze ce traduc aceeași uimire cu care renascentiștii se aplecau asupra detaliului revelator, cum spuneam cu o altă ocazie. Ca pictor monotematic, cum se autodefinește, Valovits mai este autorul unei lungi serii de arbori –  inconfundabile sălcii, cu trunchiuri contorsionate precum niște torsuri măcinate de timp și ploi, de ingenue portrete de copii sau suave portrete feminine.

La intrarea în Sala Tonitza a Muzeului de Artă, publicul a fost întâmpinat de portretele de mai dimesiuni ale Regelui Mihai I al României și  Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, reprezentări care, asemenea altora, urmează cu rigoare călătoria inițiatică a liniei de la idee la imagine, de la general spre amănuntul semnificativ, care construiesc, cu o atent studiată gradație a tonurilor și a ductului, edificii spirituale menite să reziste timpului.

Michaela BOCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *