Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 200

ANIVERSĂRI  PENTRU  ISTORIA PREZENTĂ ȘI VIITOARE

,,Dixi et salvavi animam meam”

Ajunse la borna cu numărul 200, Galele – organizatori: Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Iuliu Hațieganu”, Consiliul Județean Cluj, Academia Română, Filiala Cluj-Napoca și Muzeul de Artă – și-au serbat  clipa de istorie, sub semnul Centenarului Marii Uniri,  în ambianța Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, într-o memorabilă seară de decembrie 2018.  Vorbitori și public, elita culturală și științifică a Clujului au retrăit, prin intermediul celor mai potrivite cuvinte și scene, momente memorabile din istoria de peste două decenii a Galelor, care au ridicat promițătoarea, pe atunci, reuniune culturală pe piedestalul pe care se află acum. Un înălțător prolog a prefațat discursurile solemne: Episcopul Epahiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu, a oferit organizatorului și moderatorului Galelor, Prof.dr. Nicolae Hâncu, Diploma și Medalia Iuliu Hossu, în semn de apreciere pentru uriașul demers cultural inițiat și pus în operă de reputatul medic și universitar clujean, cel care a reușit să dezvolte această mișcare culturală până la dimensiunile unei extensiuni universitare sau, în plan simbolic, ale unei stări de spirit.

Deschizând seria vorbitorilor, Acad. Ioan-Aurel POP, Președintele Academiei Române și Rectorul Universității ,,Babeș-Bolyai”, a ținut să evoce oamenii, faptele, evenimentele care l-au inspirat în alcătuirea discursului domniei sale: comentariile despre teatru ale savantului poliglot Ienăchiță Văcărescu, marii dascăli ai Universității ,,Daciei Superioare”, care au contribuit la Marea Unire – Iuliu Hațieganu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan (cu al său discurs inaugural din noiembrie 1919, ,,Datoria vieții noastre”), apoi Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, D.D. Roșca, Lucian Blaga (emoționant momentul poetic ocazionat de recitarea poeziei ,,Țara”), dar și alți profesori, cercetători, intelectuali de frunte care au pus umărul la întemeierea celor mai importante instituții din Clujul de după Marea Unire, numiți, pe drept cuvânt, ,,Generația făuritorilor Marii Uniri”: Leon Daniello, Victor Babeș, Sextil Pușcariu, Emil Racoviță. Aceștia, împreună cu cei de dinainte, au preferat să rămână la Universitatea din Cluj, sprijinind Universitatea și făcând carieră aici, deși porțile marilor universități europene  le erau larg deschise… Urmare a aceluiași efort conjugat a fost întemeierea Operei Române și a Teatrului Național, primele cuvinte în limba română, rostite pe scena Naționalului de actrița Olimpia Bârsan, fiind ,,S-a potolit furtuna”… din ,,Poemul Unirei” de Zaharia Bârsan.

„Între Dumnezeu şi neamul meu” și-a intitulat magistralul cuvânt poetul și eseistul de anvergură națională și internațională  Horia BĂDESCU. Spicuim din suita de considerații despre limba română: ,,Am afirmat adesea, parafrazându-l pe Petre Ţuţea, că între noi şi Dumnezeu stă limba română, Cuvântul,  cel prin care toate s-au făcut şi care ne-a fost dat pentru a înţelege cursul lumii, devenirea Fiinţei şi devenirea noastră întru aceasta. Limba e aceea care ne dă acel <sentiment românesc al fiinţei> despre care scria Noica. Ea ne structurează modul de a ne racorda firea la fiinţă şi de a o primi pe aceasta în firea noastră şi ne arată căile de acces către acest tărâm închis sub peceţi, greu, dacă nu imposibil, de ridicat. Iar aceste căi nu sunt în afara limbii, fiindcă nu ştim îndeajuns dacă limba e după firea noastră sau firea noastră e după limba noastră, dar ştim că una vorbeşte despre cealaltă, că una o exprimă pe cealaltă şi că ele, dimpreună, dau un sens de vieţuire, un sentiment, nici mai bun, nici mai rău decât al altora, însă doar al nostru, asupra felului în care fiinţăm. Era îndreptăţit Eminescu să afirme că <nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră>, iar Laurenţiu Ulici, cu umoru-i cunoscut: <Grav este că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt vorbiţi de limba română.  Limba  română este mult mai inteligentă decât românii.>

Mai presus de orice, suntem români în măsura în care suntem ai limbii române. Scriam cândva că instinctul este memoria cărnii, aşa cum Dumnezeu este memoria  sufletului. Ei bine, din această perspectivă, limba este memoria identităţii unui popor. Ea conţine tot ceea ce îl particularizează pe acesta, toate acele aplecări interioare care-l aşază într-o matrice unică – nici superioară, nici inferioară – în tabelul elementelor care constituie umanitatea. Alecsandri  încă scria: <Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc  copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este cartea de nobleţe, (cartea noastră de boierie, cum o numea Caragiale), testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc  în marea diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii.>

Iar la un veac  după el lăcrima îndureratul Grigore Vieru: <În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria /S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta /Te poţi opri din plâns. /Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea/ Tot în limba ta.>

Lumea mea este limba mea şi limba mea este lumea mea, am putea spune, parafrazându-l pe Wittgenstein. Însă şi mai adevărat este că limba mea este fiinţa mea. Iar fiinţa mea cea mai din adânc, fiinţa mea ca popor, este patria mea. Poate tocmai de accea, cel care încearcă să ucidă un popor încearcă să-i ucidă mai întâi limba. Pentru ea şi prin ea pentru identitate şi libertate s-au luptat românii de-a lungul secolelor. Prin ea şi-au ţinut firea, cu firea ei. Prin ea şi pe ea ne-au lăsat-o moştenire înaintaşii.

În faţa ei, a perenităţii acestei patrii nevăzute, în pofida  tuturor vicisitudinilor istoriei, a tuturor agresiunilor, a tuturor împilărilor s-au uimit străinii, cei de bunăcredinţă, de la Bonfini, secretarul marelui rege Matei Corvin: <Coloniile şi Legiunile romane, copleşite de Barbari ţin încă limba română şi, ca să nu o piardă, cu totul, atât de tare se luptă, încât se pare că nu s’au bătut atât pentru ţinerea vieţii cât pentru neatingerea limbii>, la părintele literaturii germane, Martin Opitz, îndrăgostitul de valahii transilvani la începutul veacului al 17-lea, autorul tulburătorului poem <Zlatna, cumpăna dorului>: <Şi totuşi limba voastră prin timp a străbătut, /E dulce cum e mierea şi-mi place s-o ascult!/ Prin ce miracol însă şi cum a biruit / Aevea limba voastră, pe drept rămân uimit! / Din sacrul grai al gintei, Italii n-au păstrat –/ Nici Spania – nici Galii din cât le-a fost lăsat; / De un târziu aseamăn roman au la tulpină / Valaha-şi are nimbul miracol din latină./ Chiar albele căsuţe cu şiţă învelite /Şi prag de piatră albă cu duh meşteşugite /Vorbesc de-acele datini străvechi ce nu se schimbă / Cum nici credinţa voastră în moştenita limbă.>,  ori la poetul şi diplomatul spaniol Ramon de Basterra, martor al Marii Uniri: <La Unire, România nu a fost doar, nici nu era important, o adunare de teritorii, ci o fuziune de oameni înfrăţiţi prin afinităţi comune, care se numeau în toate ţinuturile romani, români. În consecinţă, nu a fost necesară pregătirea unui nume inventat pentru a desemna ţara unită. România a fost pe placul tuturor fiilor şi regiunilor. Unitatea naţională exista latent şi odată cu ea cuvântul care o simboliza.>

Această unitate latentă, prezentă în provinciile locuite de români, această protopatrie, a fost limba. <Limba sfântă, limba vechilor cazanii>, căci limba aprţine transcendentului, a cărţilor religioase, a călugărilor învăţaţi trimişi de domnii Moldovei şi Ţării Româneşti, să-i reamintim aici pe  Ştefan, pe Rareş, pe Brâncoveanu,  a donaţiilor însemnate şi a ctitoriilor acestora în obiditele ţinuturi transilvane.  Acolo unde bisericile valahilor schismatici erau distruse cu tunurile,  acolo unde nu existau şcoli, acolo unde aceşti robi, nerecunoscuţi ca naţiune, nu aveau drept de cetate şi nici de judecată dreaptă. Până şi în secolul al XIX-lea, <La Sibiu nici măcar episcopul ortodox nu poate avea o casă a lui proprie, darmite un simplu particular valah> , cum scria Moise Nicoară, primul român transilvan cu studii universitare, pribegit în lume ca şi Gheorghe Lazăr, Inochentie Micu-Klein ori Şincai ori episcopul Maior cel arestuit la Muncaci…

Tocmai de aceea, Mihai Viteazul, întregitorul, instituise în primele diete ţinute la Alba Iulia judecarea iobagilor români după aceleaşi legi care se aplicau celor ungureşti ori secuieşti şi ridicase limba română în rang cu cele ale semnatarilor acelei ticăloase Unio Trio Nationum. Avea cel pe care intelectuali subţiri ai locului îl consideră un condotier conştiinţă de neam au ba? Tocmai de aceea s-a nevoit a căra cărţi peste chianţurile şi prăpăstiile Făgăraşilor Badea Cârţan, sfânt asin al românităţii transilvane. De accea Take Ionescu, ministru al  Instrucţiunii Publice şi al Cultelor în 1894, aloca din bugetul Regatului României 190.000 lei aur pentru şcolile, revistele şi bisericile din Transilvania.

Astfel s-a ţinut în hotarele ei nevăzute patria cea adevărată, limba noastră cea română. Marea Unire a fost victoria ei. Iar una dintre cele mai mari realizări ale vieţuirii împreună a fost pentru românii transilvani ridicarea deplină în strălucire a acestei patrii mereu primejduite. Iată ce nota în jurnalul său marele Liviu Rebreanu la început de veac douăzeci: <Româneşte ştiam, dar atât de puţin, încât mi-a fost ruşine, când o familie de români din vechiul regat mi-a ieşit înainte cu voioşie să-mi vorbească, pe puntea unui vapor, pe Dunăre, în Ungaria, aflând că sunt român.> Ca şi Slavici, după stabilirea în ţară în 1908, va învăţa româna ca pe orice limbă străină, căci scrie el: <Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată scrie româneşte fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Şi am luat pe Creangă. Am înţeles foarte puţin. Am vrut să-l citesc pe Caragiale dar n-am putut înţelege nimic. Am reînvăţat limba românească, aşa cum înveţi orice altă limbă, vorbind şi scriind în caiete cu teme şi extrase>. Dar în 1920 publica <Ion> şi în 1922 <Pădurea spânzuraţilor>! 

Ei, patriei noastre întru fiinţă, limbii române îi suntem datori. Pe ea, aflată astăzi în suferinţă nu din cauza altora, ca înainte de 1918, ci din cauza nimicniciei noastre, trebuie s-o apărăm.

Să ne aducem aminte vorbele lui Simion Bărnuţiu rostite la 1848 la Blaj, pe Câmpia Libertăţii: <Aşa Fraţilor! Aduceţi-vă aminte atunci că vor striga din mormânt străbunii noştri: Fiilor! Noi încă am fost nu odată în împrejurări grele, cum sunteţi voi astăzi; noi încă am fost înconjuraţi de inamic în pământul nostru, cum sunteţi voi astăzi, şi nu de multe ori am suferit doară şi mai mari rele decât voi; fost-am cu Goţii, dar nu ne-am făcut Goţi; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am Hunit; fost-am cu Avarii şi nu ne-am Avarit; fost-am cu Bulgarii şi nu ne-am Bulgărit; cu Ruşii şi nu ne-am Ruşit; cu Ungurii şi nu ne-am Ungurit; cu Saşii şi nu ne-am Nemţit; ci ne-am luptat ca Români, pentru pământul şi numele nostru ca să vi-l lăsăm vouă împreună cu limba noastră cea dulce ca cerul sub care s’a născut; nu vă nemţiţi, nu vă ruşiţi, nu vă unguriţi nici voi, rămâneţi credincioşi neamului şi limbii voastre; apăraţi-vă ca fraţii cu puteri unite în pace şi în răsboi; vedeţi cum ne-am luptat noi pentru limba şi Romanitatea noastră; luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri…! Dixi et salvavi animam meam.>, spun şi eu dimpreună cu Simion Bărnuţiu”.

Prof.univ.dr. Patriciu ACHIMAȘ, un obișnuit, apreciat și mult aplaudat conferențiar la microfonul Galelor, a adus, prin intermediul cuvântului său, mesajul UMF ,,Iuliu Hațieganu”, unul din perspectiva pragmatică de director medical al Institutului Oncologic ,,Prof.dr. Ion Chiricuță”, arătând că: instituția este o entitate care întregește preocupările UMF ,,Iuliu Hațieganu”, aici activând 100 de medici, 1000 de angajați care fac din aceasta un pol important al cercetării și practicii medicale naționale și internaționale. Crâmpeiele de istorie contemporană i-au vizat pe profesorii și medicii Iuliu Moldovan (cel care, în 1929, înființa la Cluj Institutul pentru profilaxia și tratamentul cancerului, unul din primele de acest fel din Europa), Dominic Stanca (ginecologie oncologică), Ion Chiricuță… Anii au trecut, Prof.dr. Alexandru Irimie, Rectorul UMF, a continuat, alături de colaboratori, lansarea pe orbita internațională a institutului, pentru ca acesta să poată oferi, la nivel de performanță, servicii medicale preventive, curative și paleative în domeniul oncologic, desfășurând și o bogată activitate de învățământ și cercetare. Institutul a ținut și ține pasul cu lumea, fiind la această oră singura instituție medicală românească acreditată european!. Mesajul IOCN pentru următoarea sută de ani înseamnă, între altele, prevenție, tratament, abordarea teoriilor integrative… ,,Ne-am adaptat timpurilor și am supraviețuit, ne-am dezvoltat, redăm speranța”, a spus, în încheiere, Prof.dr. Patriciu ACHIMAȘ.

Prof.dr. Nicolae HÂNCU a făcut o scurtă retrospectivă a Galelor, de la primul gong, din 26 martie 1997 și până astăzi – momente în care s-au scris pagini glorioase din istoria culturală a Clujului și a țării –, mulțumind, totodată, tuturor celor care, în timp, și-au adus contribuția la reușita manifestării: ilustrelor voci de la microfon, conducerii UMF ,,Iuliu Hațieganu”, colaboratorilor, ale căror inimi s-au deschis, precum filele cărților, în fața celor însetați de cultură.

x Seara aniversară a fost încununată de prezentarea, de către soliștii, Orchestra și Corul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca (dirijor: David Crescenzi; regia artistică: Korcsmaros Gyorgy (invitat); scenografia: Valentin Codoiu) a TRIPTICULUI de Giacomo Puccini, reprezentația având, la rândul său, valoare centenară – un secol de la premiera mondială a operei pe scena Metropolitan din New York. Distribuțiile celor trei opere într-un act s-au bucurat de câteva debuturi remarcabile – Carmen Gurban (Giorgetta în ,,Il tabarro”, Cristian Hodrea în Gianni Schicchi, Iulia Merca în Zita din ,,Gianni Schicchi”, Ștefan von Korch în Rinuccio din ,,Gianni Schicchi” ș.a. –, care au adus în luminile rampei artiști lirici din mai multe generații, conferind spectacolului, în întregul său, aura de sărbătoare a evenimentelor care rămân în memorie. Au fost clipe speciale, prefigurând marea aniversare din 2019 a Centenarului Învățământului Medical Românesc la Cluj.

Michaela BOCU                                                                                

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *