Declarația Maas-Wirsching: trecutul chemat să treacă

Andrei Marga

În preajma aniversării a 75 de ani de la înfrângerea național-socialismului, prestigioasa revistă Der Spiegel, din 7 mai 2020, a publicat un text de importanță istorică ,,Nici o politică fără istorie” („Keine Politik ohne Geschichte”), semnat de Heiko Maas și Andreas Wirsching. Extrem de concentrat, articolul nu este deloc unul obișnuit. El vine din partea a două personalități cu pondere în decizii. Un jurist, fost ministru federal al justiției, acum ministrul de Externe al Germaniei, și un istoric – una dintre vocile cele mai autorizate la această oră printre istoricii contemporaneității, alături de Nial Fergusson, Jacques Martin și alți câțiva. Istoricul este directorul renumitului ,,Institut für Zeitgeschichte” din München – Berlin, prin tradiție implicat în fasonarea politicii externe.

Autorii cunosc încărcatul dosar al istoriei secolului trecut și sunt conștiințe civice proeminente. Ei reiau întrebarea care a rămas dificilă și pentru istorici și pentru viața democrațiilor europene de azi: cine răspunde de declanșarea  celui de al Doilea Război Mondial și de crima fără seamăn a Holocaustului (Shoah)?

Întrebarea stăruie, în pofida trecerii atâtor decenii. Acest articol, care este de fapt o declarație, nu reia această întrebare pentru prima dată în ultimele decenii, într-o abordare de calibru. Reluări au mai fost, din unghiuri de vedere și cu interpretări diferite. Evocarea lor contribuie la înțelegerea celei mai recente. Amintesc doar două.

De pildă, odată cu publicarea Caietelor negre ale lui Heidegger (Gesamtausgabe, Viitorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2014-2019, volumele 94, 95, 96, 97, 98, 99), avem la dispoziție perspectiva asupra istoriei secolului a unui gânditor de cea mai mare anvergură, care a marcat lumea. Acesta, așa cum observă analize englezești mai noi,  a exprimat optica soldatului de pe frontul Primului Război Mondial, cu tot ce a urmat în Germania – pacea umilitoare, inechitățile de la Versailles, emergența național-socialismului, declanșarea celui de al Doilea Războiului Mondial, capitularea, scindarea Germaniei, ocupația. Implicat la un moment dat de partea național socialismului, Heidegger nu a tăgăduit că Hitler a comis „acte care au îngrozit Europa”, dar a criticat simplificările istoriografice și a apărat ideea că ceea ce s-a petrecut trebuie privit luând în seamă întreg câmpul de forțe. De altfel, găsim până azi la istorici argumente heideggeriene pentru a admite „pluralitatea forțelor din timpul lui Hitler (Pluralität der Hitlers Zeit)”, cum spunea un elev al filosofului, și o anumită contextualizare a ceea ce s-a petrecut.

Între timp, istorici de primă mărime au căutat să exprime trăirile soldatului trimis să cucerească Rusia sovietică, cu tot ceea ce a urmat întoarcerii soartei războiului – amplificarea crimelor pe front și în spatele frontului, aruncarea disperată în luptă a ultimelor resurse, cvasidispoziția pârjolirii propriei țări, capitularea necondiționată. Andreas Hillgruber (Zweierlei Untergang. Die Zerschlagung des Deutschen Reiches und das Ende des europäische Judentum, Corso bei Siedler, Berlin, 1986) a adoptat explicit perspectiva soldatului în retragere de pe frontul din Răsărit. El a tras concluzia vinovăției Angliei în declanșarea războiului, pe de o parte, și, pe altă parte, a susținut că „omorârea evreilor a fost exclusiv o consecință a doctrinei rasiale radicale” a lui Hitler și ar depăși cadrul unei singularități istorice. Pe o linie apropiată, Ernst Nolte arătase deja în 1980 că „atrocitățile celui de al Treilea Reich sunt singulare” (vezi Ernst Nolte, Zwischen Geschichtslegende und Revisionismus?…1980, în „Historikerstreit”. Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der national-sozialistischen Judenvernichtung, Piper, München, 1989, p.15). El adăuga: „nucleul cel mai lăuntric al imaginii negative despre al Treilea Reich nu are nevoie de revizie și nu este capabil de revizie” (p.18). Ernst Nolte a susținut însă că singularizarea istorică a acestuia, din rațiuni politice, nu ar trebui continuată. Klaus Hildebrand a emis și el rezerve față de singularizarea celui de Al Treilea Reich (Die Zeitalter der Tyrannen, p. 90). Michael Stürmer a pledat pentru recuperarea istoriei, căci „este vorba de continuitatea republicii germane și predictibilitatea ei în politica externă. Într-o țară fără amintire, este posibil orice” (Geschichte in geschichtslosem Land, p.38).

Cei mai importanți istorici ai ultimei părți a secolului al XX-lea și-au spus cuvântul despre aceste optici și, firește, despre întreaga problematică a celui de al Doilea Război Mondial în vestita „controversă a istoricilor (Historikerstreit)”. Iată opinii reprezentative din această dezbatere cu adevărat istorică a istoricilor germani – din păcate nici acum, din câte cunosc, tradusă la noi!

Istoricul Christian Meier a subliniat că, „pe cât de puțin există o vinovăție colectivă, pe atât de mult avem o răspundere pentru ceea ce s-a petrecut dinspre noi și în numele nostru” (Verurteilen und Verstehen, 1986, în „Historikerstreit”,  p.55). El a insistat asupra datoriei de a păstra totul în memoria noilor generații. Joachim Fest a scris că „Hitler a indicat mereu practicile inamicului revoluționar de stânga drept învățătură și exemplu. Totuși, el nu numai că le-a copiat. Mereu hotărât să se arate mai radical decât rivalul său cel mai înverșunat, le-a supralicitat” (Die geschuldete Erinnerung, 1986, p.105). Eberhard Jäckel a formulat motivarea cea mai solidă a singularității istorice a Holocaustului: „omorârea evreilor făcută de național-socialism a fost singulară deoarece niciodată înainte un stat, cu autoritatea conducătorului său responsabil, nu a decis și anunțat omorârea, pe cât posibil fără rest, a unui anumit grup de oameni, incluzând bătrânii, femeile, copiii și sugarii, și nu a pus în aplicare această hotărâre cu toate mijloacele puterii de stat” (Die elende Praxis der Untersteller…, 1986, p.115). Martin Brozsat a arătat că istoria ulterioară a adus pe scenă, din nefericire, noi atrocități și crime, dar cercetarea istorică are de lămurit social și instituțional fenomenul național-socialismului. Patriotismul nu este scuză pentru „pervertirea” de către istoric a situațiilor care s-au petrecut (Wo sich die Geister scheiden?, 1986, p.195). Jürgen Kocka a acuzat „o parțializare a înțelegerii istoriei” în istoriografia celor care deduc acțiunile lui Hitler din confruntarea cu tradiții asiatice. „Cauzele efective ale antisemitismului în Germania nu sunt de aflat nici în Rusia și nici  la congresul mondial evreiesc”( Hitler sollte nicht durch Stalin und Pol-Pot verdrängt werden, p.136). Hans Mommsen a argumentat că nu dă rezultate „îngustarea discuției” asupra național-socialismului prin invocarea altor crime, spre a estompa crimele acestuia. Asemănări exterioare ale regimurilor anilor treizeci ai epocii nu pot trece drept elemente constitutive ale acestora (Neues Geschichtsbewusstsein und Relativierung des Nationalsozialismus,p.185). Wolfgang Mommsen a pledat pentru a nu reduce istoria germană la „catastrofa din 1933-1945” și pentru abordarea ei „în contextul istoriei universale, fără a o contrapune altor popoare” (Weder Leugnen noch Vergessen befreit von der Vergangenheit, p.317).

Istoriografia germană a contemporaneității oferă panorama unei istoriografii extrem de profesionalizate și de cea mai bună calitate a convingerilor democratice. Ea se impune citită, căci profitul este imens. Mărturisesc că am parcurs-o, ocupându-mă de filosofia contemporană, dar și pentru că o cultură se cunoaște în momentele în care ea își asumă cele mai dificile momente ale istoriei ei.

Dezbaterea asupra războiului și crimelor continuă până în anii noștri, pe linii în mare aceleași. În Germania și, desigur, în afara Germaniei.

Revizionismul istoric actual nici nu este, la origine, un produs al istoriografiei germane. Destul să ne amintim șocanta carte a americanului David L. Hoggan (The Forced War: When Peaceful Revision Failed, 1957), în care declanșarea războiului se pune în răspunderea ministrului de externe britanic, care, în 1939,  ar fi lucrat, împreună cu exponenți polonezi, pentru subminarea intereselor germane.  Sau cartea de rezonanță a englezului A. J. P.Taylor (The Origins of the Second World War, 1961), care recompune interacțiunile care au dus la războiul declanșat în 1939, între Germania, Polonia, Marea Britanie, Franța, și, cu aceasta, la al Doilea Război Mondial și anonimizează de fapt răspunderea. Ori cartea stranie a lui David Irving (Hitler’s War, 1977), care pune Holocaustul în răspunderea lui Himmler. Fiecare în felul ei vrea să contureze alternativa la „teza procesului de la Nürnberg”, larg cunoscută.

Astăzi, este documentat indubitabil faptul că ideea „soluției finale a chestiunii evreiești” a circulat între Hitler, Göring, Heydrich și alte vârfuri ale național-socialismului. De altfel, „soluția finală” era în continuitate cu Mein Kampf (1925-26), cu amenințările deloc voalate ale lui Hitler (care „vorbea de sfârșitul evreilor în Europa”) și cu intenția mărturisită de Führer unor reprezentanți străini, în 30 ianuarie 1939, de a „distruge (ausrotten) evreii”. Așa stând lucrurile, investigația rădăcinilor „soluției finale” în formația și biografia lui Hitler, întreprinsă de  Robert Wistrich (Laboratory for World  Destruction. Germans and Jews in Central Europe, University of Nebraska Press, 2007), este edificatoare. Nu este vorba de a reduce cauzalitatea unui fenomen grav la fantasmele unei persoane, fie ea și deținătoarea unei puteri discreționare, dar se poate spune, cu toate probele, că „Viena a fost prologul, iar  contrarevoluționarul München, catalizatorul  care l-au lansat pe Adolf Hitler pe contorsionatul drum către Auschwitz” (p.377). Probele sunt indubitabile. 

De ce intervin acum Heiko Mass și Andreas Wirsching? Să citim declarația lor – căci procedează corect cititorul care se referă la ce spune un text, nu la ce nu spune, căci niciun text nu poate spune infinit de multe lucruri. Este vorba aici de un efort al celor doi de a semnala că încercările de revizionism istoric – așadar de revizuire a interpretării istorice dictate de considerente politice – sunt pe o cale greșită. Și de un efort corelat, al acelorași, de a curma împrejurarea că, la orice întâlnire internațională, chestiunea revine, cu confuzii cu tot. 

Dar ce spun Heiko Mass și Andreas Wirsching în articolul „Nici o politică fără istorie”? Rezum conținutul acestuia, în cinci idei organizatoare. 

În formularea autorilor, „singură Germania poartă răspunderea pentru cel de Al Doilea Război Mondial și Holocaust”. Mai detaliat, „singură Germania a declanșat, cu atacul asupra Poloniei, Al Doilea Război Mondial. Și singură Germania poartă răspunderea pentru crimele față de umanitate ale Holocaustului”. 

8 mai 1945 a fost ziua înfrângerii național-socialismului. „Germanii au plătit cu această zi prețul pentru că ei au lăsat să se petreacă 30 ianuarie 1933 (numirea cancelarului Adolf Hitler, NN) și nu au putut să se elibereze de național-socialism”. Și pentru germani, cum a spus în 1985 președintele Richard von Weizsäcker, acea zi de 8 mai 1945 a fost o „eliberare”. 

Germania își declară din nou refuzul ca de pe teritoriul ei să mai izbucnească războaie  sau violări ale drepturilor omului. Cu declarația Maas-Wirsching, ea se pronunță pentru o „Europă unită”, pentru „drepturile omului ca și concretizare universală a demnității umane”, pentru „coperare internațională bazată pe reguli” și pentru renunțarea la „căi specifice” de dezvoltare. Sinceritatea (Aufrichtigkeit) și credibilitatea (Glaubwürdigkeit} sunt valorile conducătoare asumate. 

În scrierea istoriei, autoritățile germane – aici ministrul de externe și directorul celui mai specializat institut – pledează pentru promovarea „gândirii raționale (rationales Denken)” în locul ,,miturilor naționale (nationale Mythen)”. Observația subiacentă de necontestat este aceea că pe acest ultim teren abundă clișee și mituri, în locul adevărurilor oneste, reconstituite integru. 

Germania actuală se pronunță contra revizionismului istoric și propune regula de bază a  „preluării perspectivei celuilalt”. Acest concept, rafinat și adus în avanscenă de actuala sociologie și  de teoria comunicării, este, în opinia mea, salutar. De altfel, el dă seama de împrejurarea că scrierea istoriei comunică continuu în Germania cu științele sociale, cu cunoașterea în general, și le fructifică. De aici și soliditatea ei. 

Odată cu declarația Maas-Wirsching, pentru prima oară, răspunsul la întrebarea „cine răspunde de declanșarea  celui de al Doilea Război Mondial și de crima fără seamăn a Holocaustului (Shoah)?” este simplu. Este pentru prima oară în istoria celor care trăim astăzi când o mare putere își asumă răspunderea pentru declanșarea războiului și crime fără precedent – și nu orice război și nu orice crime! 

Se pun, inevitabil, multe întrebări. Orice cititor matur le are în minte. 

După părerea mea, declarația Maas-Wirsching este o inițiativă de salutat, de pondere istorică, o mișcare de rar profesionalism, ale cărei implicații sunt prea întinse pentru a le putea discuta aici și acum. Vor fi alte ocazii. 

Declarația exprimă, cu siguranță, o  reflecție adâncă și responsabilă în reprezentarea unei țări. O țară care, odată cu miniștrii de externe ca Willy Brand, Scheel, Genscher, a adus schimbări adânci în relațiile internaționale, care le-au detensionat. O țară care, în zilele noastre, urcă la statutul de mare putere – cu obligațiile, avantajele și răspunderile pe care acest statut le incumbă. O țară care știe că este din nou timpul ieșirii din clișee, al inovațiilor și al schimbărilor! 

Declarația spune cine a declanșat nemijlocit războiul (intrarea trupelor în Polonia) și Holocaustul (antisemitismul maladiv al lui Hitler, pus în aplicare cu forța unui stat). Unii comentatori spun că sunt și alți vinovați. Declarația nu exonerează pe nimeni de ceea ce a făcut în declanșarea războiului și în omorârea evreilor. Ea nu anulează răspunderi pentru ceva din ceea ce s-a petrecut în anii celui de al Doilea Război Mondial. 

Declarația nu discută cum s-au format curentele majore ale secolului al XX-lea, care au ajuns la confruntare pe front. Aceasta este o chestiune  mai largă decât cea a celui de al Doilea Război Mondial și a crimelor contra umanității. Revine, în continuare, cercetărilor ghidate de preocuparea pentru adevăr să spună lucrurilor pe nume, cu probele necesare. 

Declarația nu pune capăt cercetărilor de arhivă. Nimeni nu poate împiedica aceste cercetări. Defrișarea arhivelor a rămas, însă, departe de valorificarea lor. Iar arhivele vor face încă surprize. De aceea, este în multe țări rezonabil să se prefere nu o istorie propagandistică, nu una liricoidă, nici una comercială, ci istoria istorie. 

Declarația Maas-Wirsching ar putea atrage discutarea pașilor care au pregătit războiul în Europa. Se știe că unele tratate internaționale din ultimii cincizeci de ani au trimis reglarea definitivă a frontierelor pe umerii reglementării definitive a consecințelor celui de al Doilea Război Mondial. Această reglementare definitivă pare acum să revină pe agende. 

Declarația eliberează din nou construcția europeană de trecut pentru a se consacra viitorului. Germania dă energic acest exemplu. Autorii invită nu numai la a lua în seamă dependența politicii de istorie, ci și a istoriei de opțiuni politice. 

Ernst Nolte vorbea de „trecutul care nu vrea să treacă (die Vergangenheit, die nicht vergehen will)”. Întrebarea acum este: vrem o altă viață, în fond o altă Europă, sau rămânem cu trecutul în brațe? Cu  voci noi, acest trecut este chemat să treacă. Avem noi, cei de astăzi,  clarviziunea, curajul și energia necesare?

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a>

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *