Criza predicției?

Andrei Marga

Coronavirusul 19 a adus confirmarea că nu este nevoie de o grevă generală, nici de război sau bombe nucleare, nici chiar de decizii greșite pentru a pune pe butuci o economie. O epidemie cu viruși biologici poate avea același efect. Actuala dovedește că poate să doboare „complexitatea” însăși, oprind nu doar o parte a activităților, ci, dintr-o dată, aproape totul.

În joc este, desigur, și contracararea ce se alege. Desigur, prima strategie s-a adoptat atunci când chinezii s-au trezit brusc în situația în care o regiune (Hubei), cu o populație în jur de cincizeci de milioane, era virusată. China a izolat regiunea și i-a înghețat activitățile. A luat măsuri totale într-un sector, dar nu a blocat țara.

Deciziile din România actuală sunt un caz ce trădează nepriceperea. După ce au manipulat diaspora în „alegeri” și referendumuri butaforice, decidenții dau acum din colț în colț. În loc să fi instaurat din prima clipă carantina la frontiere pentru oricine și să  fi aplicat prescripții medicale, ei îngheață activități ce puteau fi continuate, dacă era pricepere. Acum se poate „sta în casă” mult și bine, în condițiile în care sute de mii de diasporeni au trecut fără testare riguroasă dincoace de frontieră și s-au răspândit în comunități. Armata, care are înzestrare pentru a lupta cu pandemii, trebuia folosită la propriu, la frontieră, nu trimițând-o acum să secondeze milițieni locali. Iar peste toate, în loc de bățoșenia unor politruci care se înghesuie să spună ce se știe deja, mai bine se lăsa medicilor cuvântul.

Nu ignorăm, firește, nevoia de măsuri responsabile. Fapt este că, la această oră, prima economie a lumii, cea americană, anunță că unul din cinci americani este scos din activitate și că nu este exclusă nefolosirea forței de muncă până la 30%. Alte țări se confruntă cu ceva similar.

Cum s-a ajuns la un virus atât de paralizant?

Geografia virusului este deocamdată clară – exceptând indiciile că în anumite locuri din lume virusul a fost sesizat înainte de a deveni epidemie la Wuhan, în ianuarie 2020.  Pe de altă parte, examinările istorice ale pandemiilor încep să fie informative. Sunt de părere că o cooperare americano-chinezo-anglo-israeliano-germană, așadar a țărilor care au specializări temeinice în istoria maladiilor, va lămuri nu doar geografia, ci și originea virusului.

Mai dificilă este altă întrebare. Niciuna dintre analizele viitorului nu a prevăzut pandemia. Romanul The Eyes of Darkness (1981) a imaginat o epidemie la Gorki, iar, în ediția din 1989, orașul Gorki a fost înlocuit cu Wuhan. Dar, cum spune autorul, Dean Koontz, el nu s-a ocupat de vreo anticipare, ci doar de ficțiune literară. Mai știm că există un film, Pandemic (2016), după scenariul lui Dustin Benson, care, conform ziarului Los Angeles Times, ne amintește de „amenințări necunoscute (unknown dangers)”. Nimic mai mult decât un thriller! Știm și că Bill Gates a vorbit de un amenințător coronavirus, dar era doar o declarație.

Nu au existat însă analize anticipatoare, decum teorii – economice, sociologice sau de altă natură – care să fi sesizat această vulnerabilitate a societăților în care trăim. Filosofia a aruncat sonde departe – de pildă, cu teza după care stâpânirea în devălmășie a naturii va avea ca efect pervers stăpânirea oamenilor (Horkheimer, Adorno, Dialektik der Aufklärung, 1947)  sau cu teza că oamenii înșiși vor deveni, odată cu tehnicile moderne, obiect al prelucrărilor tehnice (Heidegger, Die Frage nach der Technik, 1954). Este evident, însă, că aceste teze bat mult mai departe decât este acum necesar.

În științele sociale s-a lucrat la teorii care să dea „explicații” pe baze factuale și, odată avându-le, să emită „prognoze”. Diferite, firește, de „profeții”, ce aparțin altor genuri decât știința. Până acum, însă, nu am găsit printre analize și teorii o semnalare a riscului unei blocări a societăților din partea unui virus biologic.

         Este fapt că cei mai aplicați sociologi, istorici și strategi internaționali de astăzi au atras atenția că multe nu merg bine și sunt riscuri, dar nu au anticipat un virus paralizant. Iată câteva exemple.

După ce Niklas Luhmann a anticipat că societățile actuale se vor împiedica în „tehnicalitățile” lor, nimeni nu a formulat mai impresionant decât Ulrich Beck „riscurile”. Acesta a plecat de la explozia de la Cernobîl, pe care a interpretat-o ca indiciu al formării unei noi „forţe a pericolului, care depăşeşte orice zonă de protecţie şi diferenţierile lumii moderne”. Pe de altă parte, „primejdiile devin pasageri orbi ai consumului normal. Ele călătoresc cu vântul şi cu apa, se ascund în toate şi în orice şi se transmit cu cele mai necesare lucruri pentru viaţă – aerul ce se respiră, hrană, îmbrăcăminte, construcţia de locuinţe – toate, altfel, zone atât de riguros controlate ale lumii moderne” (Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986, p. 10). Riscurile au căpătat rangul de „periclitări globale”.

Atât de prizatul George Friedman vedea lumea doar în termeni de  confruntare de strategii. El încheia în mod semnificativ analiza sa a viitorului cu apelul de a dezvolta cultura și instituțiile ce permit de acum „manifestarea republicii într-un rol imperial” (The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, 2012, p.243).  Situația nu este fără speranță, dar cere un act de voință enorm pentru propria consolidare a Americii în centrul lumii.

Cel mai profilat contemporanist dintre istorici, Niall Ferguson, considera că societățile euroamericane au intrat în „statul staționar” întrevăzut de Adam Smith. Teza centrală a uneia dintre cărțile sale, care a fost rostită mai întâi la BBC, este că  legile și instituțiile care s-au dezvoltat, pe care „le exploatează o elită coruptă și atotstăpânitoare”, sunt cauza unei „recesiuni”, care este simptomul unei „mari degenerări” (The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economies Die, Allen Lane, London, 2012, p.10). Din „degenerare” nu se iese fără a restabili cetățeanul care este fiecare membru al societății.

Un cercetător reflexiv, Rodolphe Durand, s-a concentrat asupra „dezorganizării lumii”, pe care o pune în seama instituțiilor. „Lumea socială și economică nu mai are nici sens și nici direcție, valorile care domină par a fi egoismul, minciuna și profitul” (La Desorganisation du monde, Le Bord de l’eau, Lormont, 2013, p.11). S-a intrat într-o „dezorganizare a lumii” de o amploare ce o expune oricărui pericol.

În această situație, Robert D. Kaplan a părăsit explicit  asumpția valorilor ca ceva inerent vieții în societate și scrie că democrația a mai rămas doar o chestiune de „imparțialitate a instituțiilor”. El argumentează că „era anarhiei relative este deja pe noi” (The Return of Marco Polo’s World, Randon House, New York, 2018, p.39). Unul dintre cei mai neconvenționali dintre strategii de astăzi își încheie anticipările cu  intuiția „dezordinii”.

Nu poți contesta ancorarea în fapte și evenimente a analizelor de felul celor evocate. Nici a altora. Multe merg, într-adevăr, dincolo de euforia înșelătoare ce domină mentalitățile de azi.

Aceste mentalități, trebuie spus, s-au dezvoltat tot mai păgubos, în ultimele decenii, ca o „cultură” a explicațiilor sumare, a opticilor înguste, a oportunismelor „intelectuale”, pe scurt, a cecității și comodității istorice. Îți dai seama ușor de acest fapt aruncând o privire asupra exprimărilor ce se vântură în spațiul public.

Se observă lesne că mulți inși, inclusiv dintre cei cu funcții în instituții cheie, își fac un merit din respectarea a ceea ce spun șefii, tot mai frecvent mediocri, încât nici nu este de mirare că nu se previn crize distrugătoare. Sau din respectarea a „ceea ce are trecere”! Cei mai mulți pretind că sunt ,,competenți”, dar dezorientarea este mai răspândită ca niciodată în societățile actuale. Există mai mulți titrați și mai multe titluri gonflate decât oricând în istorie, dar buimăceala urcă până la cer.

Sunt, se poate adăuga, întregi „științe” aservite ideologiilor întreținute de șefi, grupuri, contexte. De pildă, economia, ca știință, este redusă acum la management și contabilitate, sociologia se reduce mai ales la sondaje de opinie, istoria la propagandă, psihologia reduce persoana fie la cogniție, fie la porniri erotice, educația este restrânsă la formarea de competențe, teoria comunicării se ocupă de transmiterea mesajelor, fără a tematiza implicațiile lor, filosofia este redusă la istoria ei sau la analize sectoriale, fără a interoga felul în care își duc oamenii viața. Ca încoronare, cercetarea științifică este redusă la producerea de articole pentru raportare statistică. Chiar în numele ei se multiplică „știința” improvizată și ignorantă, de care nimeni nu răspunde.

Sunt analize și teorii care au mers departe în a spune lucrurilor pe nume în ceea ce privește societățile de azi. Max Weber, Parsons, Luhmann, Touraine, Giddens, Habermas, de exemplu, oferă concudente analize, din care se poate profita pentru înțelegerea de sine a societăților de azi. Dar niciuna dintre conceptualizări nu a captat în termeni specifici ce poate face o pandemie.

Mai curând, scena publică a fost ocupată de noi dogmatisme, care s-au grăbit să ia locul celor venite din viziunile secolului al XIX-lea. În cultura actuală contează disproporționat faptele ce confirmă prejudecățile și prea puțin cele care ridică semne de întrebare și pun la îndoială „adevărurile” admise.

De aceea am și luat la lectură diagnozele date societăților actuale, de ambele părți ale Atlanticului – conform cărora am fi în societatea „asimetrică”, „cinică”, „haotică”, „a riscului”, „a indiferenței”, „narcisistică” etc. Am căutat să forez mai adânc, inclusiv pentru a explica aceste diagnoze. Am înaintat până la a scrie că „trăim neîndoielnic nesiguranțe datorate, firește, naturii, dar acestea rămân, cel puțin sub aspectul intensității trăirii lor, în funcție de capacitatea de integrare a societății în care trăim” (Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016, p.7). „Societatea nesigură” este diagnoza mea.

De unde vine neanticiparea unei pandemii cum este cea actuală? Evident, nu mă gândesc la pandemie cu datele biomedicale x, y, z, a cărei eventualitate o pot discuta la obiect biologii și medicii. Mă gândesc la pandemie ca răspândire a unui virus biologic capabil să paralizeze activitățile umane.

Răspunsul meu constă în patru idei, corelate.

Prima idee este dependența de experiențe istorice cruciale a analizelor, teoriilor și filosofiilor cu care operăm. Nu este ceva nou. În fond, de exemplu, a fost o altă imagine a realității după cutremurul de la Lisabona din 1755, când lumea a încetat să treacă drept cea mai bună dintre cele posibile. A fost o altă imagine după Hiroshima și Nagasaki, când a devenit clar că forțe mari ajunse în mâna omului pot să-l distrugă. Acum descoperim că nu numai virușii introduși în circuitele comunicării (infodemia), ci și virușii biologici (pandemia) pot pune pe butuci societăți întregi.

Acum este limpede – și cu aceasta trec la a doua idee – o nouă dependență a societăților, pe care nici biopolitica nu a abordat-o. Este vorba de dependența de ceea ce natura poate genera din rezervoarele ei inepuizabile. Scurt spus, încrederea tipic modernă în capacitatea de a stăpâni natura a devenit atât de mare, încât s-a subestimat faptul că nici natura nu ne este cunoscută pe cât credem.

        Este covârșitoare în societățile de azi preocuparea pentru rezolvări mărunte. A treia mea idee este că s-a redus preocuparea de a pune la probă conceptele, conformismul fiind mai extins ca altădată. Se cedează copios la aparența că lumea este în ordine, căci „crizele ei nu mă ating”. Și din aceste direcții s-a inhibat preocuparea pentru a cerceta consecințe de lungă durată și a face previziuni.

În sfârșit, a patra idee este aceea că pot fi anticipări ale unor fenomene globale, precum pandemia actuală, dacă există teorii cuprinzătoare ale societății. Or, se mai lucrează prea puțin la asemenea teorii, care, de obicei, semnalau viitorul, cu riscurile lui.

Nu dau rezultate nici liberalismul lui Adam Smith, nici comunismul lui Marx, nici acuzarea imperialismului, nici atacarea de plano a globalizării, nici alte isme. Dependențele societăților sunt mai adânci și mai complicate decât pot spune aceste abordări înregistrate de istorie. Aceste dependențe se cer explorate și găsite. Este nevoie de teorii cuprinzătoare ale societății de azi, aduse la zi.

Până acum, fapte din sfera biologiei au fost exploatate politic de o direcție sau alta. Biopolitica a servit exploatarea. Prin pandemia de astăzi devine clar că periclitată nu este o parte sau alta a societății, ci toate părțile ei.

Drept implicație, competiția dinăuntrul „geometriei variabile a supraputerilor actuale” devine nerealistă dacă nu ia în seamă faptul că oamenii sunt toți în aceeași barcă. Unele dificultăți cu care au de luptat sunt globale, chiar dacă soluțiile eficace rămân locale.

 S-au strâns noi rațiuni ca manipulărilor din partea „deep states”, a „statelor paralele”, a securismului renăscut (sau niciodată mort în anumite locuri!) să li se pună capăt. Ele costă infinit și pregătesc noi impasuri!

Se poate spune, cu toate argumentele pe masă, că numai o integrare democratică și meritocratică, care încurajează și cultivă exprimarea vocilor celor mai calificate, duce spre soluții durabile în societățile actuale. Pregătirea reală și integritatea celor care examinează și iau deciziile sunt chemate la rampă, dacă vrem să fim lucizi în fața unei lumi care, putem constata din nou, nu și-a epuizat surprizele.

  <a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a>

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *